De acord că există o gradație, că putem fi mai mult sau mai puțin păcătoși, însă chemarea la sfințenie ne-o adresează Mântuitorul tuturor: “Drept aceea, fiţi voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este! (Matei 5, 48), dar încă din Vechiul Testament ne adresase Dumnezeu chemarea: „Fiți sfinți, precum sfânt sunt Eu”.

De altfel, sfințenia este starea de înviere, iar Hristos pentru asta a venit: ca să fim vii. Atâta vreme cât ne opunem sfințeniei, ne opunem Vieții celei adevărate, nu o primim, alegem să rămânem în moarte.

Monahismul și preoția sunt, într-adevăr, două chemări specifice, nu sunt pentru toată lumea, pentru că nu toți trebuie să fie preoți și nu toți sunt chemați să se sfințească în singurătate. Ceilalți trebuie să se sfințească în lume - cu familie sau fără, dar lucrând și trăind după voia lui Dumnezeu.

Atâta vreme cât trăim după voia noastră, refuzând sistematic chemările lui Dumnezeu, nu ne vom sfinți și nu vom învia. Iar dacă nu înviem acum, nu vom învia nici în veci.

Ai spus bine: „ne străduim”. Dacă într-adevăr suntem sinceri în strădania noastră de a ne asemăna lui Dumnezeu, suntem pe calea cea bună, chiar dacă moartea ne va găsi nedesăvârșiți. Dar dacă ne mulțumim cu starea noastră mediocră și nu mai căutăm să ne împotrivim păcatului, nu ne vom mântui, fiind deja morți sufletește, căzuți în nesimțire duhovnicească.

Cum spui în titlul topicului, fiecare Îl iubește altfel pe Dumnezeu. Sfințenia tocmai asta înseamnă: să-L iubești pe Dumnezeu. Și nu doar din gură, evident, ci cu întreaga viață. Dacă-L iubești nu vei suferi păcatul, care I se opune, care te desparte de El, care este ne-iubire, moarte.

Dar tocmai în asta ne constatăm cel mai mare păcat, când ne dăm seama că nu-L iubim, de fapt. Și nu-L iubim pentru că nu-L cunoaștem. Iar de vrem să-L cunoaștem, asta o facem și citind cuvintele Lui, și rugându-ne (adică dialogând cu El), și, mai ales, lucrând după voia Sa („lumină poruncile Tale sunt”).

De aceea, mântuirea nu este un dar care ne așteaptă sau nu la sfârșitul vieții, ci este comuniunea cu Dumnezeul cel Viu, care trebuie realizată acum și aici. De aceea „în ce stare vei fi găsit (la sfârșitul vieții), în aceea vei fi judecat”: vom fi găsiți vii – ne vom mântui; vom fi găsiți morți – așa vom fi pentru veșnicie, incapabili de a mai spori în iubire, pentru că ne-am oprit demult.