[cezar_ioan]

Mă alătur şi eu celor care consideră că astăzi ne aflăm în cel mai sumbru moment al istoriei. Posibil să nu fie ultima perioadă a omenirii, asta numai Bunul Dumnezeu cunoaşte, însă mi se pare evident că fărădelegile oamenilor, adică ale noastre ale tuturor sunt fără precedent.

Din multele exemple pe care le-ar putea da orice om cu minim spirit de observaţie (de sine şi de lume), mă voi opri la unul singur.
Lucrez în învăţământ începînd cu vârsta de aproape 21 ani, aşadar sunt în contact aproape permanent cu dinamica vieţii copiilor şi adolescenţilor din ultimii 25 ani. Totodată sunt şi tată, iar în ultimii 13 ani am petrecut mult timp printre copii, prin parcuri, în grădiniţe, creşe, şcoli primare, gimnaziu, precum şi în alte instituţii şi locaţii destinate micuţilor.

Constatarea mea: răul şi desfigurarea omului a pătruns în lumea inocenţilor într-un mod fără precedent până azi. Copiii de grădiniţă au cunoştinţe şi simţăminte pe care cu greu le aveau chiar şi adulţii în perioada când eram eu copil şi adolescent. Desenele animate sunt, în majoritatea lor, de-a dreptul monstruoase, hidoase, cu îndemnuri permanente la violenţă sau la religia nouă promovată de stăpânii acestui veac. Dumnezeu este bagatelizat şi luat în răspăr în multe dintre (sub)producţiile pentru copii, astfel încât micuţii sunt deja bine şterşi pe creier şi reprogramaţi. Crimele, violurile, abuzurile de orice fel, urletele şi ţipetele, bătăile şi răzbunările sunt practicate tot mai frecvent şi găsite ca pe ceva absolut normal. Drogurile şi abuzurile de substanţe şi de alte plăceri sunt considerate ca normale, iar copiii nu înţeleg pur şi simplu de ce se tem atât de mult părinţii şi educatorii de astfel de lucruri. Este promovată domnia experimentării, cu orice preţ, a celor mai bizare situaţii. Iar experiemntarea Dumnezeirii este văzută ca o aiureală şi o bizarerie, în nici un caz ca pe o socoteală şi o aspiraţie de om normal. Nimic mai caraghios decât să afirmi că suferi de depărtarea ta de Dumnezeu şi că nădăjduieşti să te apropii de pacea Lui, schimbîndu-ţi orientarea sufletească, tânjind la reînnoirea ta în duh, întru Hristos.
Nu este zi să nu constat că, la întoarcerea acasă a copiilor mei celor mai mici, în vârstă de 3 ani respectiv 7 ani, parcă ne întâlnim ca extratereştri unii faţă de alţii. Comportamentul meu şi al lor este reciproc incomprehensibil şi ne ia ceva timp până să ajungem la un numitor comun. Din fericire încă mai găsim drumul către o carte bună, o muzică frumoasă, o rugăciune, o şoaptă despre om şi Dumnezeu, o împărtăşire, o descoperire personală. Dar cât va mai dura aceasta?, mă întreb speriat adeseori... Soţia este şi ea întristată, trăind printre copii toată ziua, din zori până seara deoarece munceşte cu 2 norme ca educatoare la o grădiniţă de stat. Iar eu îi cunosc pe copii şi de la un after-school unde predau şah elevilor de şcoală primară. Aceeaşi impresie, ca şi la liceele unde îmi petrec după-amiezele, că actualii copii evoluează, pur şi simplu, spre o conştiinţă şi conduită stranii...
A devenit un lucru comun să vezi copiii de grădiniţă în baruri, cârciumi, restaurante alergînd şi jucîndu-se printre beţivi, distrîndu-se printre canalele televizoarelor cu mii de porcării, sub ochii propriilor părinţi şi ai altor adulţi.
Consider că trăim o bulversare fără precedent a tot ce a fost ordinea vieţuirii omeneşti pe Terra. Iar lucrul cel mai îngrozitor pentru mine este că nimeni nu mai ia foarte în serios sensul schimbării, că vocile celor ce încă mai susţin valorile de viaţă creştine sunt tot mai slabe, parcă tot mai îndepărtate şi mai puţin credibile. Am simţământul că se predică în pustiu...
Totuşi rămân un optimist. Cei care vor să se ţină de rugăciune şi de un mod de viaţă tradiţional creştin şi românesc, încă o pot face, într-un fel sau altul. Mucenicia unora dintre semenii noştri este însă, deja, evidentă. Războiul e total, s-a mutat direct în stradă, peste tot, la baionetă.
Eu aşa cred. Chiar dacă pare sumbru, chiar dacă pe unii îi deprimă şi vor zice că sunt prea pesimist, eu repet: aceasta e realitatea, mai dură ca oricînd şi totuşi cine e creştin rămâne optimist şi liniştit. Se ştia de la bun început că aşa va fi. O ştim cu toţii din chiar Gura Cuvântului, a profeţilor şi sfinţilor Lui. Destrăbălarea şi orbirea omului contemporan îmi pare fără precedent. Cred că e mare plâns în Inima Cerului. Cred foarte tare că Tatăl nostru plânge amar de tot şi de nespus. Dar, vorba lui Tudorică, astăzi: "Să ne bucurăm, tată, că astfel luăm chiar de la Domnul o mare lecţie de răbdare şi dragoste adevărată... Cât de mult poate să sufere Dumnezeu pentru noi! Şi o face cu toţi odată, simultan, nu numai cu unul sau doi, cum faceţi tu şi mama când suferiţi pentru noi, când noi greşim şi ne facem singuri rău după rău..."