[cezar_ioan]

În prealabil postat de sophia

In final iti spun inca o data. Nu stiu de ce le pui pe toate in aceeasi oala si ce vrei de fapt de la mine.
Tu cand vine un pacient la tine ii asculti si intelegi problemele lui de viata? Da sau nu? Sau il iei la descusut numai cu credinta si biserica? Iti faci profesia, sau credinta in cabinet? Esti preot sau psiholog?

Ii spui sa se lase de familie si sa se duca la manastire, sau il ajuti sa-si rezolve problemele din viata, cele lumesti, cu care vine la tine?

Intelege si tu si ceilalti care tot imi puneti mie ganduri si vorbe gresite:
Nu stiu voi, dar eu sunt un om intre oameni si nu pot sa ma clonez si sa fiu numai pentru Dumnezeu, sau numai pentru lume.

Ori ma duc la manastire si atunci sunt numai pentru Dumnezeu, ori traiesc in lume si atunci sunt, trebuie sa fiu si cu oamenii.

Dar in lume petrec si mult timp cu Dumnezeu.
Inca o data lupta asta de care borbesc eu consta in neputinta de a fi si cu Dumnezeu si Om pentru altii, asa cum cere EL si imi doresc si eu sa fiu.

La fiecare pas trebuie sa canataresc, sa masor. Sa fiu a Lui si a aproapelui.

Voi cum faceti asta? Va este usor? Reusiti sa le imbinati? Asta intreb eu.

Tu esti credincios, faci o gramada pentru credinta si Dumnezeu. Dar pentru sotia ta, pentru copii, pentru semenii tai faci suficient? Ti se pare ca le dai ceea ce trebuie? Ai vreodata remuscari ca-i neglijezi retragandu-te prea mult in credinta?
Probabil ca sunt intrebari pe care si le pune si un preot de mir si poate ca si el are acest zbucium.
In plus mai este si lupta cu pacatul. Daca fac asta este pacat? Daca spun asta este pacat? Calc peste sufletul meu ca sa fac bine semenului? Intrebari din astea sunt multe.

Asta intreb eu de fapt si voi toit ii dati zor cu "rezistenta la credinta".
Nu stiu, voua vi se pare ca totul este atat de simplu. Poate ca de fapt nu va ganditi, le indepartati din fata voastra, le ascundeti, dar problemele astea exista.

Nu stiu. Intreb si eu cum de va este atat de usor cand pana si monahii scriu despre lupta lor.

In fine, nu mai conteaza.

Cu toţii avem frământări de acest fel şi or mai fi şi altele.
Credinţa, însă, nu este ruptă de viaţă ci prin natura ei este un sprijin de neînlocuit în viaţa noastră.
Încrâncenarea şi prea multele gânduri nu sunt bune.
Conflictele se pot aborda cu mult sfat, cu rugăciune statornică.
Iar pentru păcate avem zilnic prilejul să ne căim, să plângem, să cerem iertare şi ajutor de la Domnul.

Încrâncenarea şi prea multele gânduri nu sunt bune, orice s-ar întâmpla în viaţa noastră.
Are grijă Domnul de credincioşii Lui, nu îi lasă când ei se ţin la liniştire, în primul rând, la rugăciune smerită. Şi la un strop de fapte bune, care sunt mai întâi gândurile.
Să fie gândul umilit, să fie gândul sincer, nefăţarnic şi imediat se simte Mâna lui Dumnezeu.
Să fie omul convins de nimicnicia Lui şi imediat vine şi niscaiva liniştire, apoi conştientizări şi descoperiri şi lacrimi de recunoştinţă etc. Vin şi fapte mai bune şi toate mai cu socoteală.
Cam asta-i problema...