Singurul folos pe care ni l-ar aduce ignorarea relelor arătate mai sus ar putea fi netulburarea noastră. Însă faptele au consecințe, și ele se văd pretutindeni în Biserică. Este creștinește să acoperi păcatul fratelui tău (să nu-l faci de rușine, să nu-l bârfești), dar atunci când, la adăpostul perdelei pe care o tragi ca să nu-l vezi sau să nu fie văzut de alții, el continuă să facă nedreptăți și să smintească, cred că este mai bine să-l lași în lumină, ca să poată vedea oricine, și, poate, el însuși să se vadă în lumina adevărată.

La noi s-au adunat prea multe, aproape s-au generalizat niște practici păcătoase și nu trebuie să le considerăm doar vorbe răuvoitoare, pentru că fiecare am auzit, din surse credibile, de ele.

Probabil nu putem schimba starea asta de lucruri doar discutând despre ea, însă cred că adevărul este bine să fie cunoscut.

Să ne străduim, însă, ca în pofida relelor pe care le cunoaștem, să nu ne smintim, să încercăm, dacă putem, să le îndreptăm, să nu ne facem și noi părtași la faptele rele ale altora (căci și în îndreptarul de spovedanie ni se cere să nu tăcem cu privire la păcatul pe care îl face altcineva, ci să i-l arătăm ca să se îndrepte), și să nu ne mândrim, ci să gândim că dacă am fi fost în locul lor, poate am fi făcut rele și mai mari.