Asa mai adauga un gand.
Este o mare nedreptate cand se vorbeste despre Revolutia din decembrie 1989 ca despre o lovitura de stat, miscare nu stiu de care etc. Aici n-ar trebui sa existe bășcălie.
Stiu ca (n+1) specialisti in istorie si tehnica de lupta si tehnica militara sau de care-o mai fi, jurnalisti de toate culorile etc. se calca pe bataturi in exprimari care de care mai sofisticate. Si mai stiu ca „Dupa razboi, multi viteji s-arata”.
Dar e NEDREPT. E nedrept pentru ca oamenii (foarte multi copii si tineri) care au avut curajul la Timisoara sa strige in strada (cu securistii si militienii si armata gramada peste ei) si la Bucuresti in zilele de 21 si 22 decembrie (cu securistii si militienii si armata gramada peste ei) nu stiau de niciun fel de aranjamente.Oamenii aceia, barbati si femei, copii si tineri, oameni simpli sau mai scoliti au iesit in strada pentru ca iubeau libertatea. Pentru ca nu mai puteau indura.
Eu i-am vazut in ziua de 21 decembrie. N-am avut curaj sa ma alatur lor. N-am stofa de erou, martir sau mucenic. Si aveam si o mare responsabilitate: eram (sunt) mama a doi copii.
Dar pe oamenii aceia i-am vazut . Peste tot pe fostul Bulevard 6 Martie (pe urma Gheorghe Ghorghiu Dej si acum Bd. Regina Elisabeta) erau militieni, securisti si oameni imbracati in haine de garzi patriotice.(Era si o vorba: „Omul, pomul, securistul”).
Cand am ajuns la Universitate era o mare de oameni intre Muzeul de Istorie al Municipiului Bucuresti (Palatul Șuțu), Spitalul Coltei, Teatrul National si Univeristate. Erau inconjurati de militieni, securisti, garzi patriotice. Nici nu mai puteam sa respir.
Doua tancuri cu tunul indreptat spre multime: unul langa Spitalui Coltei celalalt in dreptul Teatrului National(intrarea spre Sala Amfiteatru si Casele de bilete).
Am vazut pe zidul Universitatii din Bucuresti o inscriptie: „Jos Ceausescu! Jos cizmaru!” M-am speriat. M-am sprijinit de zid si m-am prelins pana pe caldarâm. Un securist m-a intrebat: ”Va e rau? / Dar cui e bine?/Vreti sa intrati?(in multime)/Dar daca intru, ma mai lasati sa ies?”
Am plecat la serviciu; dar dupa ce Nicolae Ceausescu a declarat la radio starea de necesitate, am plecat. Mi-era frica sa nu plece copiii mei pe strazi si sa ajunga eroi din greseala.
Piata Universitatii se golise si toti se mutasera in fata fostului CC (acum Piata Revolutiei). Pe strada Edgar Quinet erau doua plutoane (grupuri) de soldati(militari in termen). Din Piata (Revolutiei) se auzeau glasuri de oameni care vorbeau la portavoce. L-am intrebat pe un militian: „Cine vorbeste? / E de-ai lor?/ De-ai cui?”
La un moment dat un elicopter alb s-a ridicat de pe cladirea CC al PCR. Soldatii si-au aruncat caciulile in sus strigand :Ura! Atunci am aflat ca Ceausescu plecase.
La cateva zile am aflat ca un fost coleg de-al meu a murit (a fost impuscat) in noaptea de 22/23 la fosul sediu al CC al PCR. Avea (cred) 24-25 de ani. Un copil in urma lui nu mai are cui sa-i spuna: tata.
O doamna pe care am cunoscut-o cu cateva zile inainte de Revolutia din decembrie 1989, lucra la o Casa de Mode, si-a pierdut fiul: era militar in termen; a murit in autobuzul (autobuzele??) de la Otopeni: impuscat in cap; avea doar 19 ani.
Mai tarziu am aflat ca domnul (dascal/cantaret) care canta la noi la Biserica la care am mers vreme de 23 de ani, a avut o mare durere: fiul sau a fost impuscat la Revolutie. Domnul despre care va vorbesc a facut diabet tip 2. Acum patru/cinci ani s-a dus la Dumnezeu. Durerea din sufletul sau si al sotiei sale nu s-a sters nicio clipa.
Parintele nostru il pomeneste pe fiul domnului Aurel (Florin erou martir) la fiecare Sfanta Liturghie.
Am vazut cum, in plina strada, in miezul zilei, a fost impuscat un fost sportiv de la Clubul Steaua.
Au murit oameni. Ei n-au stiut de aranjamentele din spatele acestui moment al vietii noastre. Ei au avut curaj. Si au murit. Si noi acum facem bășcălie.
Din fața televizorului, din fotoliu sau din fața monitorului, toti suntem puternci. Dar doar unii au riscat. Si au murit. Si dupa cum ne comportam, au murit si in sufletele noastre.
Daca aceia care au pareri despre Revolutia din decembrie 1989 ar fi pierdut o fiinta draga lor (mama, tata, fiu, fiica, sot, sotie, sora, frate, iubit, iubita, prieten etc.) nu cred ca ar mai vorbi asa.
Atat as vrea: din respect pentru acei oameni (in marea lor majoritate tineri, care aveau dreptul si datoria sa traiasca, sa se bucure de viata daruita de Dumnezeu) care si-au dat viata pentru noi, sa spunem, fara sa ne fie rusine si fara sa ne temen de inteligenta, stiinta, elocinta etc. „specialistilor” de dupa razboi (cand apar vitejii de carton): REVOLUTIA din decembrie 1989.
Cand treceti pe langa Cimitirul Eroilor rugati-va in gand pentru acei oameni.
Sa nu uitam ca facem conversatie LIBERI pentru ca niste oameni au indraznit, au riscat si au plecat la Dumnezeu.
„Vom muri si vom fi liberi!”
Cand dupa Revolutie, in 1990 in Piata Universitatii am ingenunchiat si am spus Tatal Nostru impreuna cu Parintele Constantin Galeriu (Dumnezeu sa-l ierte si sa-l aseze cu Dreptii) am inteles greul acestor cuvinte: „Vom muri si vom fi liberi!”
Haideti “Sa traim si sa fim liberi” fara sa uitam ca Dumnezeu a ingaduit o asemnea jertfa ca sa invatam din ea.
Dumnezeu sa ne ajute sa nu gresim.
|