Citat:
În prealabil postat de Ekaterina
Sunt de aceeasi parere, ca excomunicarea lui Tolstoi din Biserica nu stirbeste cu nimic valoarea literara a capodoperelor sale, insa prezentarea conceptiilor sale neortodoxe pot influenta sufletul cititorului, mai ales atunci cand acesta nu isi cunoaste bine religia si ce invata aceasta.
De curand am citit nuvela Sonata Kreutzer, scriere de o mare profunzime si frumusete, care trateaza intr-un mod caracteristic lui Tolstoi viata de familie si casnicia. M-a impresionat profund prin descrierea starilor si trairilor.
Absorbita complet de frumusetea lecturii, am sesizat totusi si anumite idei, prezentate uneori subtil iar alteori evident straine de conceptia ortodoxa, asupra familiei si casniciei.
Tratand o tema atat de frumoasa, familia, intr-un stil ireprosabil, cu talentul caracteristic, Tolstoi isi exprima cateva idei personale mai putin ortodoxe si totodat amestecate cu idei de o mare inaltime si conforme cu invatatura Bisericii.
|
Foarte bune observatiile tale Ekaterina.
Dar ca sa fie clar si pentru unii care nu stiu unde poate duce admiratia pentru scrierile lui Tolstoi citez din
ASPECTE ALE SECTARISMULUI RUS ÎN SECOLUL AL XIX-lea:
O mișcare importantă a fost
secta tolstoiștilor, întemeiată de contele L.N. Tolstoi (1828-1910). Ea se deosebea de sectarismul tipic prin caracterul etic al învățăturii, nu cel religios. Secta a fost predominant social-politică, dar învățătura se caracteriza printr-o ostilitate severă față de Biserică. Învățătura radical-religioasă, răspândită de L.Tolstoi la sfârșitul anilor ’70 ai sec.XIX, s-a dezvoltat pe baza criticii culturii și a esențelor ei social-morale [37].
La 4 martie 1855, Tolstoi scria în notițele sale:
„Discuția de ieri despre divinitate și credință m-a îndreptat spre o idee măreață, pentru realizarea căreia mă simt în stare să-mi dedic toată viața. Ideea aceasta înseamnă înființarea unei noi religii, corespunzătoare dezvoltării omenirii, religiei lui Hristos, dar eliberată de credință și mistică, religiei practice, care nu promite fericirea viitoare, dar dăruie fericirea pe pământ. Realizarea acestei idei eu cred că este posibilă doar prin munca câtorva generații. O generație va transmite ideea următoarei generații și cândva fanatismul sau rațiunea vor aduce la realizarea ei. A acționa conștient pentru unirea oamenilor cu religia este baza ideii, care, sper că mă va pasiona” [38]. Ideea l-a impresionat pe L.Tolstoi în ultimii 50 de ani de viață, el scriind în „Învățătura creștină”: „Mă mobilizează în ceea ce fac nu interesul mercantil, nu dorința de slavă, nu scopuri lumești, doar teama de a nu realiza ceea ce așteaptă Cel Care m-a trimis pe mine în această lume și la Care în fiece clipă așteaptă întoarcerea mea… Deci, eu m-am convins că în credințele existente nu voi găsi rezolvarea problemei mele și alinarea suferințelor. Disperarea mea era atât de mare, încât eram aproape de sinucidere. Atunci a venit însă și salvarea mea. Am păstrat vag în memorie încă din copilărie că în Evanghelie pot găsi răspunsul la întrebarea mea. În învățătura Evangheliei,
în pofida tuturor schimonosirilor ei de Biserica Creștină, eu intuiam adevărul. Și ca o ultimă încercare, eu am dat la o parte toate explicațiile învățăturii evanghelice, am început să citesc Evanghelia și a-i pătrunde sensul. Și cu cât mai mult pătrundeam în gândul acestei cărți, cu atât mai mult mi se deschidea ceva nou, deloc asemănător cu ceea ce învață Bisericile Creștine, dar care răspundea la întrebarea vieții mele” [39].
În viziunea lui Tolstoi, Hristos este un mare învățător, la fel ca Socrate, Budda ș.a. Tolstoi era un raționalist radical, care tindea să elibereze creștinismul de tot ce „este excepțional, imposibil, necesar și chiar contradictoriu”, după cum scria în articolul „Cum să citim Evanghelia și care este sensul ei?” (1896). Conform „Învățăturii creștine” religia este necesară omului pentru a înțelege că fericirea vieții, spre care el tinde ca ființă rațională, constă în urmarea rațiunii și dragostei. Păcatele personale și cele sociale moștenite,
tradițiile și obiceiurile împiedică această fericire a vieții în dragoste. Șase păcate stau în calea dragostei pentru aproape: pasiunile, lenea, dorința de putere, lăcomia, desfrâul și beția. Ispitirea păcatului se face prin „minciuna credinței” în creștinism, care constă din: „1) răstălmăcirea adevărului evanghelic; 2) credința în minuni;
3) stabilirea intermediarului între om și Dumnezeu; 4) acțiunea asupra sentimentelor exterioare ale omului și 5) insuflarea credinței false copiilor… Minciuna credinței – este baza tuturor păcatelor și nenorocirilor oamenilor”. Numai după eliberarea de minciuna credinței este posibilă eliberarea de ispita păcatului [40].
Zeci de ani Tolstoi a luptat contra Bisericii până când, în 1901, Sfântul Sinod l-a excomunicat.
Radicalismul ideilor lui Tolstoi a influențat unele secte, cum ar fi cea a
molocanilor, duhoborilor și ștundo-baptiștilor. Mișcarea tolstoiștilor și-a găsit adepții mai mult printre studenți, care erau atrași mai mult de critica socială a lui Tolstoi. Îmsă această critică nu a fost răspândită [41].
.................................................. .................................................. ..................
În cele din urmă, putem constata că în sec. XIX, în Imperiul Rus pe lângă sectele existente mai apar și unele noi. Din punctul de vedere al originii, acestea fie că aveau rădăcini în Rusia, fie că erau preluate din Occident, de cele mai multe ori fiind niște influențe ale protestantismului. Numărul mare al sectelor, precum și convertirea noilor membri ai societății ruse se datora, în primul rând, raporturilor stabilite între autoritatea de stat și Biserica Ortodoxă rusă, care, pe de o parte, nu a întreprins măsurile administrative necesare pentru combaterea sectarismului, iar pe de altă parte, nu permitea instituției ecleziastice să acționeze în combaterea sectarismului. Aceasta a și generat atitudinea pasivă a clerului în problema luptei cu ideile sectare și a permis, în cele din urmă, o evoluție pozitivă a sectelor.