[Florinvs]

Iata marturia lui Gheorghe Roset, comandantul militiei Caransebes:

Iată-ne în 21.12.1989, ca de obicei la lucru, liniştea oraşului fiind tulburată în acele zile de un viol în grup asupra unei eleve iar preocuparea noastră era să dăm satisfacţie unei mame disperate.
Pe acest fond am aflat că de la ICM un grup de muncitori vor să meargă la Consiliul Popular pentru unele revendicări aşa cum o mai făcuseră şi altă dată. Nu numai că aceştia nu au fost opriţi, dar s-au luat măsuri ca să le înlesnească deplasarea oprindu-se circulaţia, iar maşina circulaţiei a fost antemergător. Pentru tot ce am întreprins în acea zi, dacă nu ar fi intervenit marile evenimente din 22.12.1989 eram tot la puişcărie şi tot sub acuzaţie deosebit de gravă. La Consiliul Popular, pe lîngă cei care au venit de la ICM s-a format un alt grup din persoane cu antecedente penale, dosare în curs de urmărire penală, aparţinători ai unora din cei 21 de arestaţi de drept comun, care se aflau în arest pentru fapte grave, dar şi un număr important de persoane străine de oraş, care au apărut ca la un semnal. Tot aici şi-au făcut apariţia lăzile cu băuturi alcoolice din restaurantele devastate din apropiere. Într-o stare cruntă de beţie, grupul astfel format, atacă violent miliţia în timp ce muncitorii rămîn cu treburile lor la Consiliul Popular.
Am încercat disperat să intru în dialog cu acest grup în care indivizii erau înarmaţi cu răngi de fier, bîte, pietre şi nu în ultimul rînd lăzi pline cu sticle incendiare. Făcînd apel prin staţia maşinii circulaţiei cerîndu-le să nu atace şi să trimită o delegaţie dacă doresc rezolvarea unor probleme de către miliţie. Apelul la dialog i se răspundea cu ultimatumuri de genul: “daţi-ne armele şi muniţia să mergem la aeroport”, “moarte miliţienilor”, “daţi-ne arestaţii”. Cu toate că aceste cereri nu erau legitime ci deosebit de periculoase, grupul nu dorea o negociere a acestora, manifestîndu-şi în continuare agresivitatea. Cu tot riscul, am ieşit în faţa acestui grup, eu fiind neînarmat, încercînd şi pe această cale să port un dialog, dar am fost refuzat categoric, fiind atacat cu tot arsenalul menţionat mai sus. Odată cu retragerea mea în sediu, sub ploaia de obiecte aruncate, inclusiv a sticlelor incendiare, este aprins sediul miliţiei.
Aşa a început cea mai dramatică noapte din viaţa noastră cînd infernul coborîse pe pămînt. În cîteva minute nu mai era nici un geam iar clădirea este cuprinsă de flăcări şi atacată în continuare tot mai violent. Încercările noastre de a stinge incendiul sînt zadarnice şi iată că cele 40 de cadre care se aflau la acea dată în unitate (precum şi 21 de arestaţi, în anchetă) sînt în pericol să-şi piardă viaţa iar armamentul, dosarele penale şi celelalte categorii de lucrări să ajungă în mîna celor care doreau un singur lucru: moartea noastră şi declanşarea unui masacru cu armamentul nostru asupra celor care de-a lungul anilor au fost victime sau martori în diferite procese sau bănuiţi că au sprijinit miliţia pentru a le demasca faptele deosebit de grave pe care le-au comis. Asupra noastră se trag focuri de armă iar imaginile sînt de-a dreptul apocaliptice, se strigă să ne fie aduse familiile şi omorîte în faţa noastră. Situaţia creată pare fără ieşire, subordonaţii îmi raportează disperaţi pericolul, feţele lor înegrite de fum, precum şi imaginile de groază ce le am în faţă mă apasă cumplit, căci eu trebuia să hotărăsc dacă ei au dreptul să mai trăiască sau nu, dacă oraşul va fi teatrul unui măcel sau nu şi tot eu răspundeam de viaţa celor 21 de arestaţi precum şi de toate fărădelegile care aveau loc. Miliţia devenise o torţă iar cineva care fusese condamnat în mod repetat pentru omor striga “arde miliţia, ard toţi, să mergem la ROşeţ acasă (acesta fiind eu) să-i ardem soţia şi copiii”. În sufletul meu se dă încă o luptă grea, ce hotărîre să iau, normal şi legal era să ordon deschiderea focului asupra celor care atacau dar nu am făcut-o şi am încercat să iau măsuri care ar fi trebuit să ducă la descurajarea atacatorilor, hotărînd ca indiferent ce mi se va reproşa să se tragă numai foc de avertisment. Focurile de armă sînt interpretate de atacatori ca fiind rezultatul folosirii muniţiei de manevră şi continuă dezlănţuiţi atacul. De acum drama mea sufletească creşte, sub imperiul groazei plec să-mi scot soţia şi copiii, dar nu înainte ca să iau o altă hotărîre pe care o încredinţez lt. maj, Ploştinaru Vasile, să dea drumul arestaţilor, încercînd şi pe această cale să opresc atacul. Deşi ofiţerul a executat ordinul, rezultatul nu a fost cel scontat. Ajuns în apropierea locuinţei mele, am asistat cum îmi este jefuită iar apoi incendiată pînă la distrugere, imaginîndu-mi chinurile în care sfîrşesc copiii şi soţia pe care îi ştiam în casă. Deşi eram înarmat, nu am avut puterea să trag nici-un foc de armă asupra celor care-mi provocau durerea. În tot acest timp flăcările sfîrşeau alături şi clădirea miliţiei, pe ale procuraturii, judecătoriei şi notariatului. Voi încerca să mă reîntorc la unitate dar focul care cuprinsese întreaga zonă mă opreşte. Colegii mei au luat cea mai mare parte din armament cu ei iar o altă parte este făcut impracticabil şi părăsesc unitatea după ce au fost aduşi de la Reşiţa şi alţi 5 arestaţi pe care acum îi solicitau alte persoane, dar atacul nu a încetat. După ce toate cadrele s-au retras la UM 01172, spre sediul miliţiei continua să se tragă focuri de armă ca şi pe strada “N. Bălcescu”. Ajuns la aceeaşi unitate militară, telefonul comandantului va suna continuu. În oraş alte case sînt incendiate iar unităţile comerciale devalizate, pagubele provocate acestora sînt de ordinul multor milioane. La aceeaşi unitate am aflat că atacul s-a finalizat cu folosirea unei automacarale pentru a se pătrunde în sediu, de pe acoperişul unei case vecine se aruncau lichide inflamabile asupra miliţienilor, de păe clădire cădeau făcliile ce aprindeau totul. Vecinii îşi adunau în grabă lucrurile şi fugeau, oraşul era terorizat, în jurul atacatorilor s-au adunat şi curioşi. În tiomp ce din sediu s-au tras focuri de avertisment, focul şi fumul au accentuat starea de tensiune, din afară se trag focuri de armă, condiţii în care un om îşi pierde viaţa iar 8 sînt răniţi fără a exista certitudinea ale cui sînt acele ricoşeuri, adică ale celor din interior ori ale celor care atacă. La cererea insistentă a populaţiei, armata hotărăşte să iasă cu efective şi tehnică pentru a opri dezastrul iar nu mult după intrarea în oraş se trage cu arma de un grup necunoscut asupra comandantului unui TAB [în] care era şi şeful de stat major al unităţii, lt. col. Barbu. Dinc ererile şi apelurile telefonice primite la unitatea militară m-a impresionat în mod deosebit un fapt ieşit din comun. În faţa restaurantului “Pomul Verde” au fost aduse două cîăzi de baie în care se deversează şampania adusă din unităţile de alimentaţie publică devastate, după care se face baie în aceasta. Am considerat atunci şi ama ceeaşi credinţă şi acum că asemenea gesturi sînt străine poporului român. Dimineaţa a plecat cu trenul spre Timişoara un grup care încărcat cu bunuri rezultate din jaf, reprezentau pe cei care nu erau cunoscuţi în grupul atacatorilor. Despre cei care au atacat, a căror violenţă a depăşit orice închipuire pot fi spuse multe. Eu am să vă prezint o singură persoană: HALOIU NICOLAE multirecidivist, expulzat din Austria ca suspect a comite acte teroriste, părăsise locul de detenţie cu puţin timp înainte de evenimente şi declarase că doreşte să comită acte deosebit de violente pentru a fi recunoscut de unele organizaţii occidentale spre care se îndreaptă. Astfel, intenţiona să sustragă arme de foc cu care să ucidă mai multe persoane într-o staţie de autobuz, precum şi solicitarea unei audienţe la primul secretar al judeţului iar la plecare să dezarmeze subofiţerul care asigura paza. Acelaşi personaj va fi cel care în noaptea de 23/24 decembrie 1989 cu o armă automată deschide focul asupras Inspectoratului Ministerului de Interne Caraş Severin în al cărui dispozitiv de pază mă găseam la acea dată. Urmarea a fost starea de confuzie creată în Reşiţa şi motivul focului deschis asupra acestei unităţi două nopţi. Noi am salvat oraşul şi pe mulţi din locuitorii săi. Cineva a urmărit ca evenimentele de la Caransebeş să nu fie paşnice şi a reuşit. Într-o zi vom putea spune cine au fost. Pînă cînd mai sîntem ţinuţi în puşcărie, iar criminalii în libertate?