[cezar_ioan]

Aşa e, ai dreptate.
Mai dificil începe să devină atunci când îşi exprimă dezamăgirea nu doar necredincioşii, ci şi aceia care merg la biserică, cei credincioşi; preoţii înşişi uneori, călugării, episcopii, profeţii (uite chiar pe acest topic un exemplu, la Sfântul Nil!) şi, mai ştii, chiar Bunul Dumnezeu.
De fapt, procesul îmi pare semnificativ când însuşi credinciosul (preotul) spune despre sine că e păcătos şi că locul lui e în iad. Spune şi se comportă în acord cu ceea ce afirmă.

Iar când unul se arată dezamăgit de sine, nu e fair-play să mai apese şi semenul cu încă o dezamăgire.
Când se arată, omul, dezamăgit de sine, da! Când se căieşte, simţit.

Dar când umblă mândru ca un curcan şi se aşteaptă doar la mulţumite şi elogii (mai discret niţel, că suntem smeriţi, nu-i aşa?), păi cum să nu vină românul cu moştenirea lui de umorist ironic (moştenire de la strămoşii romani, mai întâi) şi să nu arate cu degetul?

De unde concluzia: dacă vrei să nu fii luat în răspăr, ţine-te cât poţi de tare la umilinţă. Ca să ştim şi noi, să te lăsăm în pace. O vreme!...