[cezar_ioan]

Eu cred că textul subliniază unitatea şi continuitatea dintre dogmă (oferită ca dar, ca liman de odihnă a minţii căutătoare de Dumnezeu) şi vieţuirea efectivă aşa cum stă în puterea omului (slugii) să aleagă.
O dogmă păstrată de om fără fapte (faptele potrivite ei!) este moartă. Unitatea dintre dogmă şi vieţuire aduce, dimpotrivă, pacea şi bucuria după care tânjeşte sufletul rănit al omului.

Când mintea şi inima sunt atinse de Adevărul revelat (aşa cum Se lasă Acesta formulat în dogmă) sunt posibile două participări libere ale omului: mulţumirea cu darul primit (cel care a păstrat talantul) şi cultivarea darului (ceilalţi doi, slugile vrednice). Primul reflex este unul static şi, aş zice, satanic. Întrucât e de fapt un refuz. Al doilea reflex e mântuitor. Întrucât e participare la chemarea Iubirii întru Adevăr.

Cred că sensul dogmei este confirmat sau infirmat de faptele omului. Deşi le discutăm oarecum separat, analitic, fie şi din pricina avatarurilor limbajului omenesc, ele sunt de fapt contopite: fie în îmbrăţişare de iubire, fie în gestul înjunghierii.
Cel care primeşte în inima lui dogma (o asimilează, lăsîndu-se totodată acomodat de ea, adică transformat precum în pilda aluatului), făptuieşte sub puterea ei în chip nou, minunat, cu totul diferit ca înainte de primirea darului. Acest dar are o putere transformatoare, pune sufletul în dinamică nouă, face revuluţie (la început e tulburare temporară, care revine la fiecare nouă încercare, adică la fiecare chemare întru nouă lucrare).

Când, însă, dogma rămâne ca ahiziţie pasivă undeva pe un raft al bibliotecii mintale, prezenţa ei acolo este sterilă. Nu ajută mersul vieţii, nu participă la mântuire. Rămâne însă ca dovadă că omul a refuzat unitatea cu darul primit, că s-a ţinut în afară, că n-a făcut echipă de lucru cu Stăpânul (imaginea sugestivă a legăturii organice apare în Evanghelia după Ioan, cap. 15. Văd o legătură clară între această pericopă şi pilda talanţilor, în ciuda faptului că sluga a devenit prieten, sau poate cu atât mai mult...). Motiv pentru care de fapt şi rămâne acolo unde a ales: afară, în întuneric, la plânset şi scrâşnire...

Credinţa fără fapte moartă este, întrucât ea nu a fost dublată nici de încredinţare nici de încredere. Iar în afara acestora domneşte frica, domnesc suspiciunea şi îndoiala. O slugă suspicioasă a preferat să lenevească în ale ei, când de fapt i se pusese în braţe tocmai târnăcopul de care avea nevoie pentru a-şi sparge piatra mormântului, a vieţui şi a se îmbogăţi dumnezeieşte. Dar a ales să cugete, mintos, la sărăcie pe întuneric. Deh!

Dogma are o dublă semnificaţie pentru mine: ca liman al cunoaşterii (ca drept sfătuitor şi odihnă în pacea sfântă a adevărului ei) şi ca impuls către vrednicie bineplăcută Domnului în viaţa concretă.
E şi odihnă e şi energie! , cam precum lumina e şi undă şi corpuscul, clasic.
Odihnă de unele (bâjbâieli şi fierbinţi căutări), vibraţie nouă în altele (faptele şi bucuriile vii ale credinţei).

Acestea două să rămână în unitate şi continuitate. Lucru personal, însă; întotdeauna pe măsura slugii (poate că unul era mai voinic, altul mai slăbănog), individual. Ca şi spovedania dealtfel, ca şi Judecata, ca orice e viu sub soare: în fiecare se împletesc generalul cu particularul. Fiecare vine la Unicul Dumnezeu în felul lui personal, după cum îi este alcătuirea: unică şi originală împletitură a ceea ce e dat tuturor. De aici, da, putem vorbi şi despre creativitate (expresia unicităţii şi originalităţii persoanei, în ciuda condiţiei ei generale de fiinţă umană).