M-am întristat citind mesajele despre ţinerea evidenţei păcatelor în scris... De cele mai multe ori, şi eu fac la fel. Le notez pe hârtie, mă duc la spovedanie, apoi scriu şi data şi le păstrez. O singură notiţă a rămas la părinte, nu ştiu de ce a păstrat-o.
Nu ştiu de ce m-am întristat. Cred că pentru uitarea mea. Pentru faptul că îmi uit făgăduinţele, începutul de pocăinţă, pentru a o lua de la capăt cu păcatele vechi îmbrăcate în haine noi. Nu mă gândisem prea bine la asta, dar m-a trezit (şi m-a întristat) mesajul lui zaharia:

"Ce s-a petrecut in tot timpul in care eu speram , credeam , ca sunt totusi cineva . Eram acelasi nimeni impovarat de aceleasi pacate si intinari dar pe care acum le vedeam intr-un mod mult mai catifelat . Mai cu "nadejdea" ca ceva-ceva am devenit si eu . Mai indulgent cu aceleasi pacate de demult !"

În afară de notarea păcatelor şi de păstrarea acestor notiţe, mai scriu şi răspunsul primit de la părinte.

Mai am câte un carnet în care îmi scriu ceea ce reţin din predicile părintelui, citate, poezii, psalmi şi alte lucruri frumoase peste care dau la un momnent dat. Îmi place să îl răsfoiesc din când în când... Cu regretul că nu pot să îmi amintesc toate momentele importante, toate adierile de frumuseţe, sau de iubire, care mi-au atins vreodată inima...
De obicei, când îmi pare rău pentru vreo pagubă suferită, îmi spun că doar Dumnezeu e nestricăcios; la fel şi cu memoria, doar El ştie totul şi El ţine minte ceea ce eu uit...
Cu toate cele ce v-am spus, ştiu şi regret un pic faptul că nu am găsit încă forma ideală de a ţine o evidenţă a lucrurilor cu adevărat importante.