[cezar_ioan]

Eu am păţit odată ceva asemănător, adică tot cu rugăciunile m-am aşezat.
Am mers la Spovedanie fără nici o emoţie, parcă eram de tablă. Sesizînd asta, m-am gândit că nu e deloc normal ce mi se întâmplă şi mi-am explicat starea de împietrire ca pe un rod al unei frici neconştientizate sau al unei amărăciuni mari etc.
Dar cum să ajung la niscaiva frăgezime şi receptivitate?
Am scos cărticica şi am aşteptat să se spovedească alţii şi am citit rugăciunile până am simţit cum încep să plâng încetişor.... Continuînd să mă rog, starea emoţională s-a aşezat, cuminte, în locul unde am simţit oarecare pace şi dorinţa vie de a mă spovedi.
Pe atunci mă spovedeam şi eu cu listuţa. Cu vremea, am trecut surîzînd pe lângă această practică de început (m-a ţinut aproape un an, etapă necesară şi folositoare). Duhovnicul m-a încurajat să experimentez şi altă formă de spovedanie, fără enumerări de păcate, şcolăreşte. Dar la început citeam sau ziceam din memorie o listă mai scurtă sau mai lungă de prostii făptuite, ca un copil mic şi năzbâtios care ... spune tot, de frică. Marile frământări nu erau pe atunci vizibile, nici dezlegate să se înfăţişeze sub epitrahil.
Să ne ajute Dumnezeu să trecem peste etapa aceasta a hârtiuţelor cât mai curînd, la sorocul potrivit fiecăruia, pentru o aprofundare a travaliului de traversare a iadului şi morţii!

P.S. Rugăciunea de toată vremea, rugăciunea scurtă, ajută mult la liniştire, la împăcare rezonabilă cu sine şi la menţinerea dorinţei de spovedanie deasă. Aşa am constatat din experienţă.
Pe de altă parte, neglijarea rugăciunii şi a citirii cărţilor ziditoare de suflet, la care aş adăuga absenţa de la slujbe (în special Maslu şi vecernii, că la Sfânta Liturghie absenţele sunt mai rare), duce la scăderea râvnei pentru lucrarea de sine, implicit la depărtarea de spovedanie. Tot din experienţă cunosc şi asta.