Ar mai fi: poate m-am mâniat, sau am bârfit, am vorbit de rău sau în deșert, m-am lenevit, am pierdut vremea... Însă dincolo de relele pe care le-am făcut, poate mai grave sunt cele bune pe care puteam să le fac (stăteau în puterea mea), dar nu le-am făcut.

Pentru că sunt poruncile negative (să nu ucizi, să nu desfrânezi ș.cl.), dar și cele pozitive: Să-L iubești pe Dumnezeu din toată inima ta, cu toată ființa ta, și pe aproapele ca pe tine însuți. Este mai ușor să le respecți pe primele decât pe cele din urmă. Cine, oare, poate spune că le împlinește pe acestea?

Pe de altă parte, însuși faptul că la fiecare spovedanie constatăm că mărturisim aceleași păcate, că – deși ne ducem (?) cu hotărârea de a nu le mai face, de a ne îndrepta – iar și iar le facem, ar putea să ne ducă la deznădejde. Constatăm, cum observa și fratele Zaharia, că batem pasul pe loc.

Poate dacă ne-am lepăda de păcatele pe care le mărturisim mereu și mereu, am constata altele noi, pe care nu le conștientizam până atunci.

Dar un înțelept cuvânt din semnătura cuiva de pe forum spune că, dacă deznădăjduiești atunci când vezi că ai căzut iar în păcat este semn că ți-ai pus încrederea în tine, în puterile tale, nu în Dumnezeu. Căci dacă ți-o pui în El, atunci te miri cum de n-ai căzut mai rău (știindu-te slab și înclinat spre păcat) și te bucuri că te-a ținut, că nu te-a lăsat să te afunzi mai tare.

Iar dacă uităm ce este păcat și ce nu, este bun și îndreptarul de spovedanie. Chiar dacă nu ne vom spovedi exact cum este scris acolo, el este de fiecare dată un prilej de meditație profundă la aspecte pe care altfel le cam trecem cu vederea.