[cezar_ioan]

Văd că se tot nuanţează tema listei cu păcate, deşi subiectul era emoţiile.
Revin şi eu cu o completare.
Poate am lăsat impresia că aş fi împotriva listei scrise la spovedanie. Nu, nu sunt, aşa cum am precizat deja în prima postare, parcă.
Spun doar că spovedania nu se reduce doar la etapa aceasta, că relaţia duhovnicească poate fi mult mai nuanţată şi mai profundă, că mărturisirea nu este enumerare de greşeli ci un proces de călătorie în înfruntarea tot mai adâncă a tunelului morţii consecutive păcatului din om.
Cred că a rămâne la hârtiuţa cu păcăţele înseamnă, de la o vreme, a bate pasul pe loc.
Când conştiinţa ta e frământată cu adevărat, n-ai nevoie de prea multe pixuri şi hârtii. Ştie hârtia inimii cu mult mai bine ce-o apasă, ce o murdăreşte...

În concluzie, fără a nega sau desconsidera rolul listei personale de păcate, am dorit să spun că drumul poate continua dincolo de această formă practicată în general la noi, aşa cum arată mulţi dintre mărturisitori (şi cum am descoperit şi eu, în puţina mea practică).

Dacă nu ştiam nimic bun despre asta, nu mă băgam. Dar pentru că descoperisem un folos şi pentru că am mai şi citit pe această temă, credeam că fac un lucru bun să spun şi altora.

Oare nu a mai auzit nimeni de spovedanie continuată şi în afara listei, în alţi termeni, cu alte forme de exprimare, mai puţin generice şi mai pronunţat personale?
Toată lumea de pe la noi se spovedeşte în formule oficiale, în exprimări stereotipe?
Suntem un popor de indivizi atât de depersonalizaţi? Atât de conformişti şi obedienţi? Roboţi de serie programaţi la aceleaşi liste de formule?

Păi, în acest caz, se explică multe. De pildă că ne lipsesc practicile ortodoxe şi că doar avem impresia că suntem ortodocşi.
Ne nevoim, nu-i vorbă, ne străduim cu bună-voinţă, dar o facem eretic, fraţilor! Ortodoxia încurajează mântuirea subiectivă, adică personală, iar nu cea de turmă depersonalizată. Nu se mântuieşte nimeni cu formula altuia. Ci cu inima lui, cu toată fiinţa lui, aşa cum e singular, inimitabil, de la-nceputul lumii până la sfârşit. Fiecare om e o apariţie singulară în istorie, oricât ar părea că se aseamănă cu alţii. Oare nu ar trebui să fie şi mărturisirea lui la fel de singulară?