[cristiboss56]

Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Înainte de aceasta, Domnul vindecase paraliticul de la Scăldătoarea Oilor, şi îi spusese: “De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (Ioan 5:14), de unde este limpede că omul acela, care fusese bolnav ani îndelungaţi, îşi adusese suferinţa prin păcatele sale. Dar situaţia cu omul care s-a născut orb este neclară, şi ucenicii au întrebat ca să se lumineze: “Cine a păcătuit?” Faptul că adesea copiii suferă pentru păcatele părinţilor lor, s-a făcut lămurit încă de la începuturi. Faptul că Dumnezeu îngăduie ca suferinţa să vină asupra copiilor pentru păcatele părinţilor este de asemenea lămurit din Sfânta Scriptură (I Regi 11:12; 21;29). Acest lucru poate să pară nedrept numai celor care s-au obişnuit să privească oamenii ca pe persoane separate, cu totul despărţite una de alta. Dar celui care priveşte omenirea ca un organism întreg, aceasta nu i se va părea nici nedrept nici nefiresc. Când un om păcătos se răneşte, ceilalţi, care nu au păcătuit, suferă. Este mult mai greu de lămurit cum şi când putea să fi păcătuit omul cel născut orb, şi de a lămuri pricinele orbirii sale. Ca oameni simpli, ucenicii iau în socotinţă cea de a doua posibilitate, fără să se gândească îndelung la aceasta, sau să creadă că ar putea exista şi o a treia posibilitate. În acest caz, pentru ei era cel mai probabil că părinţii orbului păcătuiseră. Dar amintindu-ne cuvintele lui Hristos adresate slăbănogului: “Să nu mai păcătuieşti” – ei au făcut o legătură între o împrejurare şi cealaltă, ca şi cum ar spune: Ne este lămurit din cuvintele Tale că cel ce suferă îşi pricinuise suferinţa sa: dar este adevărat aceasta şi pentru împrejurarea de faţă? A păcătuit orbul, ori – dacă nu el – atunci părinţii lui? Dacă Domnul Şi-ar fi întrebat atunci ucenicii: “Cum credeţi voi că a putut păcătui acesta, ca să se nască orb?”, ucenicii s-ar fi aflat în încurcătură, şi, ca o ultimă rezolvare, poate că ar fi invocat păcatul comun întregii omeniri prin păcatul lui Adam, după cum spune psalmistul: “Că iată întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea” (Psalm 50:6).
Este foarte puţin probabil ca ucenicii să fi vorbit şi despre ceea ce socoteau anumiţi cărturari şi farisei – gândind că nu era de la ei, ci venea din orientul îndepărtat – că sufletul omenesc mai trăise în vreun alt trup înainte de naşterea sa, a trăit într-un chip ce merita răsplată sau pedeapsă în această viaţă prezentă. Aceasta este o presupunere filozofică care nu era uşor de cunoscut pescarilor acelora simpli şi cu gândire dreaptă, din Galileea.
Cel mai înţelept rabi a răspuns la întrebarea ucenicilor: “Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu”. Cu alte cuvinte, aşa cum spune Ioan Gură de Aur: “pricina orbirii lui nu se află nici în păcatul lui, nici în cel al părinţilor lui.” Despre Iov nu se spune nici că a păcătuit el, nici că părinţii lui păcătuiseră, ci faptul că el a fost lovit de o boală cumplită, a fost astfel silit să strige: “Trupul meu e plin de păduchi … pielea mea crapă şi se zbârceşte” (Iov 7:5). Pe lângă păcatul părinţilor şi cel propriu, trebuie să mai existe şi alte pricini ale suferinţei oamenilor pe pământ. În cazul omului născut orb, pricina stătea în aceea ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Binecuvântaţi sunt cei în care se arată lucrările lui Dumnezeu; care le simt, şi le folosesc pentru mântuirea sufletului lor. Binecuvântat este omul cel 44 sărac pe care mila lui Dumnezeu îl face bogat şi vestit, şi el simte această milă a lui Dumnezeu cu recunoştinţă. Binecuvântat este deznădăjduitul neputincios căruia Dumnezeu îi dă înapoi sănătatea, şi el îşi înalţă inima la Dumnezeu ca spre singurul şi neaşteptatul său Binefăcător. O, cum se văd lucrările lui Dumnezeu în fiecare zi, în fiecare dintre noi! Bucuraţi-vă pentru toţi cei cărora, prin aceste lucrări, Dumnezeu le deschide ochii cei duhovniceşti, ca să vadă vedenia lui Dumnezeu! Amar de toţi cei care, cu mâinile îmbelşugate de darurile lui Dumnezeu, Îi întorc spatele şi merg orbeşte, urmând căile lor întunecate şi pline de slavă deşartă. Lucrările lui Dumnezeu se arată în noi toţi în fiecare zi, fiindcă Dumnezeu este cu noi toţi în toate zilele vieţii noastre pe pământ. Lucrările lui Dumnezeu în noi sunt pentru mântuirea fiecăruia dintre noi în parte. Dar lucrările lui Dumnezeu în omul care s-a născut orb sunt spre mântuirea multora. Prin lucrările acestea, se vădeşte cu adevărat faptul că Dumnezeu coborâse cu adevărat între oameni. Prin lucrările acestea, se arată că printre oameni se află cu mult mai mulţi orbi în duh decât în trup. Mai mult, se arată prin acestea cum cel înţelept, dându-i-se lui un dar trupesc de la Dumnezeu, îl va folosi ca să-şi sporească sufletul cu dreaptă credinţă. Văzând mai dinainte toate aceste roade ale tămăduirii omului născut orb, Domnul spune ucenicilor Săi cu bucurie mare: “Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.” Ca şi cum ar spune: lasă acum întrebarea despre cine a păcătuit: el sau altul. Nu are asta însemnătate acum. Dacă el şi părinţii săi au păcătuit, aş putea în clipa aceasta să le iert păcatele luându-le asupra Mea, asigurându-i că sunt iertaţi. Toate astea au acum o însemnătate mai mică pentru ceea ce trebuie să se lucreze. Şi lucrările lui Dumnezeu – nu una, ci multe – trebuie să fie lucrătoare în el, şi se va spune în Evanghelie că sunt spre mântuirea multora. Cu adevărar, anii de suferinţă ai omului născut orb vor fi răsplătiţi însutit. Cu adevărat, răsplata pentru cei care suferă pentru Dumnezeu, măcar şi o zi, este nepieritoare. Un înţelept tălmăcitor al Evangheliei, Nichifor, spune despre omul acesta care s-a născut orb: “Omul care s-a născut orb, care nu ştiuse niciodată ce putea să însemne vederea, va simţi o mâhnire cu mai mică decât omul care văzuse odinioară, şi apoi şi-a pierdut vederea. Acesta fusese orb, şi a primit mai târziu răsplata pentru această stare de jale aproape nesimţită. Căci el a primit vederea de două ori: vederea trupească, prin care el a văzut lumea din jurul lui; şi vederea duhovnicească, prin care el L-a recunoscut pe Ziditorul lumii.