[cristiboss56]

Așa, bucuria mea, totul, orice ai cere de la Domnul Dumnezeu vei primi, numai să fie spre slava Lui, sau spre folosul aproapelui, deoarece și folosul aproapelui El tot spre slava lui Dumnezeu îl socotește

Cei ce s-au hotărât să slujească întru adevăr Domnului Dumnezeu, trebuie să se îndeletnicească neîncetat cu pomenirea de Dumnezeu, adică să se roage neîncetat către Domnul Iisus Hristos, zicând cu mintea fără încetare: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!» Iar în orele de după-amiază, această rugăciune se poate zice astfel: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Maicii Tale, miluieşte-mă pe mine păcătosul!» Sau poţi să chemi şi direct pe Preacurata Fecioară Maria, zicând: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!» Sau poţi să spui de asemeni şi cântarea îngerească: «Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te...».
Prin astfel de îndeletniciri păzindu-te de răspândirea cugetelor şi păstrând conştiinţa păcii, poţi să te apropii de Dumnezeu şi să te uneşti cu El. Căci, după cuvântul lui Isaac Sirul, fără neîncetată rugăciune, nu ne putem apropia de Dumnezeu (cuvântul 69). Iar chipul rugăciunii l-a rânduit foarte bine Sfântul Simeon Noul Teolog (Filocalia, vol. VI) în cuvântul despre cele trei chipuri ale rugăciunii. Iar vrednicia ei a înfăţişat-o bine Sfântul Ioan Gură de Aur, zicând: «Puternică este arma rugăciunii; ea este comoară nefurată, bogăţie necheltuită, liman neînviforat, pricinuitoare a liniştii, rădăcină, izvor şi mamă a multe bunătăţi».
De folos este ca în biserică la rugăciune să-ţi opreşti privirea ochilor trupeşti de la cele dimprejur şi să te aduni cu atenţie la mişcarea dinlăuntru; iar ochii trupului să-i deschizi doar atunci când eşti mâhnit sau când te îngreuiază somnul şi te apleacă spre dormitare. Atunci trebuie să îndreptezi ochii către icoane şi către lumânările ce ard în faţa lor.
Iar dacă în timpul rugăciunii ţi se va întâmpla să fii furat de minte întru răpirea cugetelor, atunci trebuie să te smereşti înaintea Domnului Dumnezeu şi să-I ceri iertare, zicând: «Am greşit, Doamne, cu cuvântul, cu lucrul şi cu gândul şi cu toate simţirile mele». De aceea, trebuie să te rogi tot timpul, ca să te obişnuiești a nu cădea pradă răspândirii gândurilor, fiindcă prin aceasta se abate sufletul de la pomenirea de Dumnezeu și se înstrăinează de iubirea Sa, prin lucrarea diavolului, cum zice Sfântul Macarie: «Toată sârguinţa pizmaşului nostru aceasta este, ca să întoarcă gândul nostru de la pomenirea cea continuă a lui Dumnezeu, de la frica şi de la dragostea faţă de El».
Când însă mintea şi inima vor fi unite în rugăciune cu cugetele sufletului nerăspândite, atunci inima se va încălzi cu căldura duhovnicească, întru care străluceşte lumina lui Hristos, umplând de pace şi de bucurie toată fiinţa lăuntrică a omului. Pentru toate acestea suntem datori să mulţumim Domnului şi aşa să ne încredinţăm pe noi înşine voii Sale preasfinte. Trebuie de asemeni să punem înaintea Lui toate gândurile noastre, cuvintele şi faptele şi să ne străduim ca toate să slujească numai bunei plăcerii Sale....
(Sf. Serafim de Sarov, Viața, nevoințele și învățăturile, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 379-381)