Citat:
În prealabil postat de N.Priceputu
Deși Iubire în sine, Dumnezeu nu iubește omenește, ci, evident, dumnezeiește. Nu poate fi afectat de răul nostru așa cum suntem noi de lipsa de răspuns a cuiva pe care-l iubim. Noi avem lipsă de iubirea celuilalt, căci nu iubim dumnezeiește, adică să ne fie suficientă dăruirea.
El este izvor al iubirii, n-are lipsă de nimic. Sfânta Treime Își ajunge Sieși.
Față de făptură este numai dăruire.
Pe de altă parte, când spunem că-L mâhnim pe Dumnezeu sau pe sfinți cu păcatele noastre este din pricina modului nostru omenesc de a înțelege. Când păcătuim simțim o răcire a dragostei Domnului din cauză că ne-am depărtat de căldura și lumina harului. Și atunci ni se pare că Dumnezeu S-a mâhnit și S-a depărtat sau ne-a întors spatele. Însă noi suntem cei care am făcut asta.
|
De unde știi acestea? Este oare o auto-pedepsire, vocea conștiinței noastre, care ne mustră? Dar ce ne facem când nu simțim dragostea lui Dumnezeu chiar dacă nu păcătuim.... ca atunci când suntem pradă akediei, plictiselii, însingurării? Cum ne putem bucura de lucrurile mărunte pe care le avem la dispoziție, astfel încât să nu fim atrași și învinși de ispite?
Poate că e perioada vacanțelor și sunt obosită... Dar aș vrea să nu-mi pierd timpul în zadar și nu știu cum să fac lucrul ăsta...