[Decebal]

<< DUPĂ CRUCEA MÂNTUITORULUI ŞI DUPĂ ÎNVIEREA SA DIN MORŢI S-A SĂLĂŞLUIT ÎN NOI STATORNIC SFÂNTUL DUH

<< „Iar aceasta o spunea despre Duhul, pe Care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci încă nu era dat Duhul, pentru că Iisus încă nu era preaslăvit” (In 7, 39)

<< Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos mărturiseşte că fericitul David a primit cunoştinţa tainelor în Duh (Mc. 12, 36). Şi ar putea adăuga cineva cu uşurinţă multe texte asemănătoare, la cele spuse, prin care ar putea vedea că Sfinţii (scriitorii Scripturii) sunt purtători de Duh. Dar e de prisos sau chiar obositor să stăruim în înşirarea unor cuvinte atât de evidente, însă trebuie cugetat serios cum în acelaşi timp nu era trimis Duhul. Căci socotesc că trebuie considerat că e adevărată afirmaţia fericitului Evanghelist. Fiindcă adevărul deplin îl ştie numai Dumnezeu, Cel a toate ştiutor. Deci nu trebuie să îndrăznim a pătrunde prea curios în cele mai presus de noi. Iar, precum se poate cunoaşte prin cugetarea binecredincioasă, există ceva de felul acesta şi în jurul nostru. Căci de la început a fost făcut această fiinţă raţională pe pământ, adică omul, întru nestricăciune. Iar cauzatorul nestricăciunii lui şi a arătării celuia în toată virtutea sa arătat a fi Duhul sălăşluit de Dumnezeu în om. „Căci a suflat, precum s-a scris, în faţa lui suflare de viaţă” (Fac. 2, 7). Dar prin amăgirea aceea veche, abătându-se la păcat, apoi în scurt timp luând prin cele următoare un mare adaos la acesta, o dată cu pierderea altor bunuri suferă şi păgubirea de Duhul şi, astfel, a ajuns nu numai la stricăciune, ci foarte uşor şi la moarte. Dar, deoarece Făcătorul tuturor a voit să recapituleze toate în bună rânduială în Hristos (Efes. l, 10) şi să readucă la starea de la început firea omului, îi făgăduieşte împreună cu altele să-i dăruiască iarăşi acesteia pe Duhul Sfânt. Căci nu era cu putinţă ca ea să revină altfel la stabilitatea neclintită în cele bune. De aceea hotărăşte ca timp al pogorârii Duhului la noi timpul venirii la noi a lui Hristos şi de aceea făgăduieşte, zicând: „În zilele acelea, adică în cele ale Mântuitorului nostru, voi vărsa din Duhul Meu peste tot trupul” (Ioil 3, 10). Căci, de vreme ce la timpul generozităţii (dumnezeieşti) a trimis pe Unul-Născut ca Mijlocitor pe pământ cu trupul, adică om, născut, după Sfânta Scriptură, din femeie, Dumnezeu şi Tatăl a dat iarăşi Duhul, iar Hristos L-a primit pe Duhul ca pârgă a firii înnoite. De aceea Ioan a mărturisit, zicând: „Am văzut Duhul pogorându-Se din cer şi a rămas peste El” (Mt. 3, 16).

<< Şi L-a primit, cum? Căci spusa aceasta se cere în mod necesar explicată. O spunea aceasta, oare, pentru că nu-L avea El însuşi? Să nu fie! Căci Duhul este al Fiului şi nu e din afara Lui, cum Se uneşte cu noi dăruindu-ni-Se de la Dumnezeu, ci există în El prin fire, ca şi în Tatăl şi prin El vine în Sfinţi, împărţit de la Tatăl. Se spune că L-a primit întrucât S-a făcut om şi era potrivit omului să-L primească. Dar, existând ca Fiu al lui Dumnezeu şi Tatăl, născut din fiinţa Lui înainte de întrupare, mai bine-zis înainte de toţi vecii, nu se supără deloc când, făcându-Se om, Îi spune Dumnezeu şi Tatăl: „Fiu Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut” (Ps. 2, 7; Evr. l, 5). Căci zice că pe Cel ce este Dumnezeu dinainte de veci, născut din El, L-a născut azi ca să ne primească pe noi în El spre înfiere (Efes. 1, 5), fiindcă toată firea noastră a luat existenţa înnoită prin El, întrucât a fost om. Aşa având şi pe Duhul Său, se spune iarăşi că L-a dat Fiului ca să dobândim şi noi în El pe Duhul. Deci din această cauză a primit, precum s-a scris, şi sămânţa lui Avram (Evr. 2, 16), şi S-a făcut în toate asemenea fraţilor Săi. Astfel, nu primeşte Duhul Sfânt pentru Sine, căci Duhul este al Lui şi în El şi prin El, precum am spus înainte. Dar, deoarece, făcându-Se om, a avut în El firea întreagă, ca s-o îndrepteze întreagă întorcând-o la starea de la început, se zice că a primit ca om şi pe Duhul.

<< Deci, pe lângă cele spuse, mai trebuie gândit şi la aceea: Urmând cugetării înţelepte şi întăriţi de cuvintele dumnezeieştii Scripturi, vom vedea că Hristos nu a primit pe Duhul pentru Sine, ci mai degrabă L-a primit în Sine pentru noi. Căci toate bunătăţile vin şi la noi prin El (Rom. 8, 3). Fiindcă deoarece protopărintele Adam n-a păstrat harul Duhului, abătându-se, din amăgire, spre neascultare şi păcat, şi astfel întreaga fire s-a păgubit în el de binele dăruit de Dumnezeu, în mod necesar Dumnezeu- Cuvântul, Care nu cunoaşte schimbare, S-a făcut om ca, primind ca om binele, să-l păstreze pe seama firii Sale în mod neschimbat. Tâlcuitor al acestor taine ni se face nouă şi dumnezeiescul Psalmist. Căci zice către Fiul: „Iubit-ai dreptatea şi urât-ai nedreptatea. Pentru aceea Te-a uns pe Tine, Dumnezeul Tău, cu untdelemnul bucuriei mai mult decât pe părtaşii Tăi” (Ps. 44, 9). Deoarece, zice, ai iubit pururea dreptatea, căci eşti Dumnezeul cel drept, neputându-Te abate de la aceasta, şi ai urât nedreptatea, căci pururea Îţi este prin fire urât răul, ca Dumnezeu iubitor de dreptate, pentru aceasta Te-a uns pe Tine Dumnezeu şi Tatăl. Căci Tu, Cel ce ai ca o prerogativă a firii proprii dreptatea neschimbată, nu Te poţi strămuta niciodată spre păcatul pe care nu l-ai cunoscut. Iar având-o astfel, întrucât Te-ai făcut om, ai păstrat neîndoielnic în Tine Însuţi, pe seama umanităţii, ungerea sfântă de la Dumnezeu şi Tatăl, adică pe Duhul. S-a făcut deci Unul-Născut om ca noi, ca întru El, ca în primul, să avem întoarse bunătăţile şi harul Duhului să se păstreze ferm înrădăcinat pe seama întregii firi; Unul-Născut, dăruindu-ne stabilitatea firii Lui, adică a Celui ce era Cuvântul din Dumnezeu-Tatăl, deoarece firea omului fusese condamnată în Adam, ca instabilă şi căzută în tot felul de abateri. Precum deci din schimbarea primului om trecuse la toată firea păgubirea de cele bune, la fel, în Cel ce n-a cunoscut schimbarea stăruirii în darurile dumnezeieşti se află redobândirea lor în tot neamul omenesc. Iar dacă nu părem cuiva că cugetăm şi spunem cele cuvenite, să ne înveţe acela cauza pentru care Mântuitorul S-a numit în dumnezeieştile Scripturi al doilea Adam. Căci în primul, neamul omenesc vine la existenţă din nimic, dar după ce a provenit s-a corupt, pentru că a călcat legea dumnezeiască. Iar în al doilea, adică în Hristos, revine la al doilea început, refăcând (neamul omenesc) prin înnoirea vieţii şi întorcându-l la nestricăciune. „Căci în Hristos este făptura nouă,” cum zice Pavel (II Cor. 5, 17). Deci ni s-a dat nouă Duhul înnoitor, adică cel Sfânt, cauzatorul vieţii veşnice, după ce S-a preaslăvit Hristos, adică după învierea Lui, când, rupând legăturile morţii şi arătându-Se mai presus de toată stricăciunea, a revenit iarăşi ca om la viaţă, având în Sine întreaga noastră fire, întrucât era şi Unul dintre noi. Cercetând şi mai mult cauza pentru care nu înainte de Înviere, ci după ea, s-a produs revărsarea Duhului, vei auzi iarăşi aceasta: Hristos S-a făcut pârgă a firii înnoite (I Cor. 15, 20), atunci când, nemaifiind împiedicat de lanţurile morţii, a venit iarăşi la viaţă, precum am spus adineauri. Cum deci ar putea fi readuşi la viaţă înainte de începutul ei, cei de după acest început?