Bine, dar dacă nu mai căutăm comuniunea și nu încercăm să o alimentăm: ce alternativă mai bună ne rămâne?
Însingurarea, detașarea, poate că au rostul lor, o vreme. Dar mai apoi, când s-au mai limpezit apele, cred că tot la comuniune tragem, ca-într-un han.
Comuniune e Sânul Sfintei Treimi, iar noi suntem după chipul lui Dumnezeu. Să râvnim, așadar, mai departe la asemănare. Altceva mai bun nu găsesc, chiar dacă uneori ne risipim și zăpăcim, ne înciudăm, ne supărăm unii pe alții. Avem uneori prea multă apetență pentru dispute de dragul disputelor. Interpretăm prea mult, prea neatent. Suntem mereu grăbiți, în iureș. Avem și necazuri, ce-i drept, unele care par insuportabile.
O să ne treacă, prin Harul Domnului!
P.S. M-ai făcut, Pelerinule, să îmi amintesc de o foarte frumoasă carte a lui Eugen Ionesco: "Însinguratul". N-am mai recitit-o de peste 20 de ani... Cred că e vremea să o reiau, probabil voi descoperi alte nuanțe, câtă vreme nu mai sunt puștiul teribilisto-rebel și cugetătorul agnostic de atunci...:) Pe coperta 4, îmi amintesc, Ionescu spune că lumea, privită detașat, cumva de la mansardă, pare întotdeauna absurdă. Spunea și Noica, nimerindu-se la geamul unei cârciumi, cândva, că privită de la fereastră lumea cârciumii îi părea cu totul de neînțeles, absurdă...
Știu și eu, probabil privită de departe, de la geamul cuvintelor forumistice, precum prin vitralii amețitoare, lumea Bisericii pare de neînțeles uneori, absurdă... Sunt doar imagini, jocuri psihologice ale minții și inimii noastre vulnerabile, cred. Harul Duhului însă, mângâindu-ne, dă la o parte simțământul înstrăinării și izolării. Radicalismul pălește, omul capătă simțire înțelegătoare, râvna rugăciunii revine, lacrimile curg iarăși, șuvoi și iată, treptat, lumea e iarăși blândă și bună. Lumea din inima noastră, mai întâi.
Last edited by cezar_ioan; 11.06.2013 at 23:06:42.
|