[cezar_ioan]

Biserica este şi instituţie, cum să nu fie. Dar când punem accent pe instituţie (cu riscul de a rezona lumeşte şi intelectualist, raţionalist la acest cuvânt) iar nu pe ce se întâmplă cu sufletele dinlăuntrul Bisericii, atunci denaturăm sensul instituţiei, căzînd în instituţionalism. Acesta este rece şi trans-personal. Or, ce poate fi dincolo de persoană, în Ortodoxie? Neantul, cred, neantul... Când accentuăm instituţia în detrimentul sufletelor, atunci eu cred că pledăm pentru des-fiinţare. Un fel, culmea, de budhism camuflat. Nihilism, praf şi pulbere, nisip rânjind sticlos la stele... Groaznic!
Aşadar, nu negăm, noi ortodocşii, noi creştinii, instituţia. Ci ponderăm duhul instituţionalismului, care e centrat pe reguli şi norme, iar nu pe mântuirea sufletelor vii şi suferinde. Sesizezi accentul? O instituţie poate fi rece, arogantă, dispreţuitoare sau dimpotrivă: sensibilă, caldă, slujitoare sufletelor ei, compătimitoare. Cum crezi că e de fapt Biserica?

Drept este că nu-i uşor pentru nimeni să penduleze, ori pur şi simplu să păşească pe muchie de spadă... Vrem nu vrem, drumul bun e între extreme. Dar asta cam doare, Cătăline, sper că eşti de acord. E dureros pentru fiecare dintre noi, o ştim bine. Lupta dintre legea duhului şi legea cărnii e confortabilă, poate, doar pentru gură-cască (deşi unii pot avea empatie!). Cine o poartă, cât de cât, se trezeşte dintr-odată în cumplită alegere: să-şi dea seama de sine, cu înfrângere şi groază pentru cine s-a descoperit că este SAU să se învelească în dispreţ pentru cei care nu o poartă cum trebe...
Poate tocmai din acest motiv ar trebui să fim mai înţelegători unii cu alţii, că suntem cu toţii în suferinţă, fiecare în felul lui.
Iar aceasta nu înseamnă a renunţa la credinţa noastră, căutînd căi mai uşurele, mai comode/facile. Ci doar de a o face lucrătoare prin aplecarea compătimitoare faţă de aproapele şi poate, uneori, chiar faţă de noi înşine - neputincioşii, greşiţii şi multmiluiţii Bunului Hristos.