[laurastifter]

În prealabil postat de catalin2

Citatul din Sfantul Iustin Popovici avea si o continuare, am dat-o pe topicul despre ortodoxism, se referea la greseala filetismului.

Doamne ajută!
Încerc să mai răspund măcar la câteva dintre muultele mesaje care mi-au fost adresate...
Am observat de mai mult timp faptul că atât pentru dvs, cât şi pentru alţi ortodocşi, argumentul suprem într-o discuţie te teme religioase îl reprezintă... citatele (mai mult sau mai puţin autentice, mai mult sau mai puţin scoase din context, citate ale unor autori Sfinţi, dar şi de preluate fără simţ critic de pe internet).
În logică, aceasta este o eroare de argumentare (sofism) numită "argumentul autorităţii". Exemplu: ecumenismul este o erezie, pentru că aşa a spus părintele... sau pentru că aşa a hotărât sinodul... etc. Înţelegeţi la ce mă refer?
Cu alte cuvinte, este încercarea de a argumenta o idee nu prin logică (sau, în cazul nostru, prin argumente teologice, filosofice etc), ci invocând, pur şi simplu, afirmaţia unei persoane cu autoritate în domeniu.
Gândiţi-vă cum aţi reacţiona, dacă ar veni un "ecumenist" şi ar aduce drept argument al poziţiei adoptate celebrele cuvinte ale părintelui Nicolae Steinhardt din "Jurnalul fericirii", scrise în contextul relatării Botezului său din închisoare: "Voi rosti Crezul în faţa preoţilor catolici. Toţi trei îmi cer să mă socotesc botezat în numele ecumenicităţii şi să făgăduiesc a lupta - dacă-mi va fi dat să ies din închisoare - pentru cauza ecumenismului mereu, ceea ce făgăduiesc din toată inima".
Dacă ecumenistul un ecumenist ar aduce acest citat drept rgument, dvs i-aţi putea replica, pe bună dreptate, că acesta este argumentul autorităţii (autoritatea duhovnicească a părintelui Nicolae Steinhardt este incontestabilă, dar părintele Steinhardt poate greşi în anumite privinţe, nefiind infailibil), astfel încât este necesar să fie aduse argumente logice şi/ sau teologice în favoarea opiniei susţinute (în acest caz, ecumenismul).
Exact la fel este şi-n cazul practicii de a se da citate împotriva ecumenismului. Orice afirmaţie (adevărată sau falsă) poate fi demonstrate cu argumente RAŢIONALE, fiindcă raţiunea este de la Dumnezeu, de la Hristos, Care este Logos, este Izvorul suprem al raţiunii, al inteligenţei fiind, evident, în sens apofatic, chiar mai presus decât aceasta.
Părinţii cei duhovniceşti din toate timpurile - dacă ar fi să recurg şi eu la argumentul autorităţii - şi-au însoţit totdeauna ideile de argumente, nelimitându-se la citarea altor Părinţi prestigioşi din generaţiile precedente. Părinţii noştri dragi au avut, de asemenea, de multe ori, inclusiv opinii diferite între ei. Exemple? Sfinţii Petru şi Pavel (cf. Gal2), Sfântul Ciprian al Cartaginei şi episcopul Ştefan al Romei (amândoi martirizaţi în urma Edictului împotriva creştinilor dat de împăratul Valerian în anul 257) şi exemplele pot continua... Îmi făcusem într-o zi, în gând, o listă cu astfel de polemici constructive între Sfinţi ai Bisericii şi părinţi duhovniceşti importanţi, doar că acum, de oboseală, efectiv nu-mi mai trece prin minte nici un exemplu. Cum îmi voi reaminti, voi scrie.
Evident, polemicile lor nu aveau ca obiect adevărurile revelate ale credinţei, ceea ce este esenţial în credinţă, ci aceste opinii diferite şi complementare reflectă diverse moduri de înţelegere şi trăire a aceleiaşi credinţe în Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Unicul Dumnezeu la Care fiecare persoană umană unică se raportează într-un mod unic. Nu putem impune celorlalţi propriul mod de trăire a relaţiei cu Tatăl ceresc, ci putem învăţa doar unii de la alţii, ne putem mira de taina inimilor celorlalţi (pe care, evident, taină fiind, n-o putem înţelege, aşa cum atât de puţin ne cunoaştem şi înţelegem şi pe noi înşine, câtă teologie, filosofie şi psihologie am şti în mod teoretic). Putem să ne bucurăm de experienţele duhovniceşti ale celorlalţi, chiar dacă sunt diferite de ale noastre, să înţelegem că îngerii din ceruri Îi cântă lui Dumnezeu în cor... pe mai multe voci. :)
Cât de monotonă ar fi viaţa, dacă toţi am gândi la fel, în tipare şi şabloane fixe, dacă "am încremeni în proiect" în definiţii şi formule, fără a trăi, în mod autentic, liber şi dinamic, comuniunea cu Cel Care "ieri şi azi şi în veci Acelaşi este" (Evr13, 8)! Cât de frumos ştiau Sfinţii să comunice între ei, să se îmbogăţească, să sporească neîncetat împărtăşindu-şi unii altora noi şi noi experienţe şi idei, polemizând uneori, dar totul în iubire, înţelegere şi bucurie! Ei priveau şi mărturiseau aceeaşi realitate spirituală, dar din perspective diferite, exprimându-se în mod diferit (în funcţie de personalitatea fiecăruia, de epoca şi societatea în care le-a fost rânduit să-şi ducă viaţa etc): adevărul că Dumnezeu este iubire.
Sfântul Policarp a călătorit de la Smirna la Roma pentru a-l convinge pe Papa Anicet să adopte pascalia din Răsărit, considerând că acest mod de calculare a Paştilor este de origine apostolică, deci mai corectă decât pascalia romană. Vă daţi seama ce însemna, în vremea aceea, o călătorie de la Smirna la Roma? Atât de mult şi-ar fi dorit Sf. Policarp să-l înduplece pe episcopul Anicet.
N-a reuşit, Anicet susţinând, contrar opiniei episcopului Smirnei, faptul că în Biserica Romei s-a păstrat practica apostolică.
Ce credeţi că au făcut?
Credeţi că s-au excomunicat reciproc, s-au acuzat unul pe altul de erezie şi gata?
Nicidecum!
Deşi nu au ajuns la un acord, au ştiut să se accepte unul pe celălalt cu modul propriu de gândire şi înţelegere. Până una alta, amândoi credeau că Hristos a înviat; ce importanţă avea data la care prăznuiau acest eveniment esenţial al istoriei mântuirii?
Înainte de a pleca la Smirna, Sfântul Policarp a slujit Sfânta Liturghie împreună cu episcopul Anicet, iar acesta, în semn de preţuire, i-a încredinţat episcopului Smirnei conducerea slujbei, calitatea de proistos al acelei Liturghii euharistice.
Ce s-ar întâmpla, oare, dacă Sfinţii, părinţii cei duhovniceşti, filosofii, oamenii de ştiinţă, poeţii sau artiştii n-ar mai căuta, nu s-ar mai aventura în a găsi noi şi noi interpretări şi modalităţi de înţelegere a realităţii, de teamă ca nu cumva să-i contrazică pe înaintaşii lor?... Cum ar fi fost, oare, dacă Sfinţii Părinţi s-ar fi limitat la a reproduce, mecanic şi cu fobia de a nu cădea în erezii, citate şi definiţii standardizate ale Părinţilor dinainte de ei, ce-ar fi fost, dacă ar fi răspuns unor probleme noi în modalităţi anacronice, fără a-şi adapta limbajul la înţelegerea interlocutorilor şi fră a lua în considerare cunoştinţele ştiinţifice şi filosofice din vremea lor?
Cred că ştiu ce s-ar fi întâmplat: întreaga Sfântă Liturghie ar fi cuprins doar câteva rugăciuni şi, poate, citiri din Vechiul Testament, fiindcă Sfinţii Apostoli n-ar fi compus nici un fel de scriere, de frică să nu adauge ceva la Scripturile vechi, cele revelate de Dumnezeu lui Moise.
Ce imnografie liturgică? Ce lucrări teologico-filosofice şi icoane? Toate acestea nu ar fi existat, fiindcă ar fi fost considerate drept "inovaţii eretice".
Creativitatea şi libertatea exprimării, a trăirii credinţei îi caracterizează atât de bine pe Sfinţii Părinţi. De asemenea, îi caracterizează, după înţelegerea mea (dacă nu cumva sunt în înşelare), repulsia faţă de orice formalism, faţă de orice fel de rigiditate în păstrarea unor forme şi a unui limbaj de lemn, faţă de orice încercare de ideologizare a credinţei şi transformare a dogmelor sfinte în sloganuri propagandistice.
Şi, revenind la temă, da, Biserica este organizată instituţional, dar noi toţi formăm Biserica. Biserica lui Hristos este formată nu doar din instituţia denumită oficial "Biserica Ortodoxă Română", "Biserica Ortodoxă Sârbă", "Patriarhia Ecumenică" etc etc, ci Biserica suntem noi, noi în comuniune cu Hristos, de fapt El şi noi, El Capul, împreună cu noi toţi, ucenicii şi copilaşii Lui mult iubiţi.
Părintele Al. Schmemann scria atât de frumos (fiindcă tot am criticat argumentul autorităţii...), în lucrarea sa "Euharistia - Taina Împărăţiei", că noi nu mergem la Biserică pentru a obţine ceva de la ea (mângâiere, iertare etc), ci mergem pentru a alcătui, împreună cu toţi ceilalţi credincioşi, Biserica.
Cred că este esenţial să avem această conştiinţă a apartenenţei noastre la trupul eclesial, fiind mădulare unii altora, preoţi ai preoţiei speciale şi noi, preoţii preoţiei universale. Tot Părintele Schmemann spunea că Biserica nu a fost instituită, ci constituită... Sesizaţi nuanţa?...
"Şi dacă toţi ar fi un singur mădular, unde ar mai fi trupul?" - se întreba retoric, inspirat fiind de Duhul Sfânt, Apostolul neamurilor.
Îndrăznesc o încercare de interpretare, raportându-mă la discuţia noastră de aici: dacă toţi am gândi la fel, dacă toţi am înţelege la fel credinţa, dacă ne-am uniformiza şi înregimenta într-o ideologie, unde ar mai fi trupul, unde ar mai fi unicitatea persoanei fiecărui mădular?
Este uşor să-i tolerezi pe cei care te aprobă, dar toleranţa (mod de manifestare practică a iubirii) se exersează în polemici, în întâlnirea cu cei diferiţi de noi, cu gândirea celorlalţi care, de multe ori, ne pare ciudată sau chiar greşită, fiindcă ori n-o înţelegem, ori nici măcar n-o analizăm, convinşi fiind că avem dreptate şi uitând că Adevărul absolut nu este o idee, nici o doctrină, ci o Persoană: Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, Cel binecuvântat în vecii vecilor!
Ştiu, am scris un mesaj luung, am fost destul de nesistematizată în idei (ca de obicei, de vrme ce am timp de internet mai mult noaptea, când sunt după o zi întreagă de învăţat)... dar, în final, vă propun să medităm împreună la o idee deosebit de interesantă şi profundă a părintelui Stăniloae, exprimată în "Mica dogmatică vorbită". Voi reda din memorie, nu reţin citatul exact: pe măsură ce progresăm în viaţa duhovnicească, devenim mai originali, mai imprevizibili... :)

Doamne ajută!

Hristos în mijlocul nostru, fraţi creştini!