Ar mai putea fi o explicatie pentru "incapacitatea" femeii de a-si face datoriile conjugale. Daca femeia in casa parintilor a fost obisnuita sa faca numai ce i se spune si sa nu ia decizii cu capul ei, la fel va fii si in casnicie. Va astepta mereu sa ii spuna barbatul ce sa faca, cata sare sa puna la mancare, etc. Ceea ce pe el il va maguli la inceput, dar apoi va deveni o povara pentru el. Iar daca la un moment dat va incerca si ea sa zica ceva, va fi foarte greu sa-si impuna punctul de vedere, dupa ce atat amar de vreme s-a aratat neputincioasa crezand ca asa se va simti sotul mai bine.
Dar asta e cu totul alta poveste. Ideea e ca nu trebuie totusi sa uitam ca, chiar daca formam un cuplu, in fata lui Dumnezeu s-ar putea sa raspundem fiecare, individual, pentru propriul suflet; s-ar putea sa nu ne justifice prea mult faptul ca "ne-am daruit trup si suflet sotului, el sa raspunda pentru pacatele noastre". "Barbatul sa-i e cap femeii asa cum Hristos e cap bisericii" adica asa cum Hristos nu-si va duce niciodata biserica la pierzanie, la fel nici omul care are grija de sufletul sau nu ar trebui sa faca asta, cu alte cuvinte pare sa fie o mare responsabilitate care apasa pe umerii bietului barbat...si totusi, cum spuneam si mai devreme, nu cred ca toata responsabilitatea mantuirii sau pierderii familiei ii poate apartine exclusiv unuia dintre soti...
|