[delia31]

În prealabil postat de Mihailc

Poate nu întâlneşti pe toate drumurile tale. Pe drumurile altora se întâlnesc destule, ba chiar prea multe pentru o tradiţie care autoflatează că ar fi moştenitoarea unică a icoanei autentice.

De fapt majoritatea icoanelor postate nu sunt atât de rare, cât de rarefiată e cultura iconică a celor care le-au postat. Am ţinut această constatare măruntă pentru mine, probabil pentru a evita rigorismul excesiv şi juliturile în amorul propriu al celor vizaţi.
Admit că nu era necesară discuţia despre contextul istoric real în care au fost ucişi ortodocşii chinezi, ca victime colaterale într-o revoltă antioccidentală şi anticolonială, dar cu preţul convingerii că pentru tine, şi cei care gândesc la fel ca tine, nu există nicio diferenţă între credinţa în mucenicia veritabilă creştină şi credinţa în "Zâna măseluţă" sau "Baba cloanţa". În prelungirea confuziei contemporane legate de valoarea şi caracteristicile muceniciei, probabil că un grup de excursionişti ortodocşi români aflaţi în vizită în Israel, al căror autocar ar sări în aer, dintr-o tragică eroare de percepţie a teroriştilor arabi, ar fi repede canonizaţi doar în temeiul faptului că au fost ucişi fiind botezaţi ortodocşi, în războiul altora. La priveliştea unui asemenea mod de gândire, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe ar zâmbi amar, din veşnicia unde sălăşluieşte alături de Hristos. S-a terminat cu mucenicii de altădată, cu cei care plonjau fulgerător în sfinţenie prin acte/fapte de libertate şi iubire aflate pe paliere de profunzime imposibil de priceput pentru o minte preocupată exclusiv de bunăstarea transcendentală a propriului ego.

Rabinath Tagore a lansat în cultură o vorbă de duh bine ancorată în adevărul faptelor :"frumuseţea locuieşte în ochiul celui care priveşte". Cred că în cazul de faţă şi opusa e la fel de adevărată: "Innuendo locuieşte în ochiul celui care priveşte/citeşte"

Expresia asta, aşa cum a fost plasată ea în postarea originală (numărul 79 de pe prezentul topic) îmi aminteşte de o secvenţă dintr-un film istoric, în care un popă, obligat de împrejurări să lupte într-un război, îi taie cu ură beregata unui inamic, iar apoi, în timp ce acela trăgea să moară, îi recită cu acrivie şi fariseism ritual, aparent profund afectat de moment, rugăciunile de dezlegare şi apoi îi închide ochii, după ce victima şi-a dat ultima suflare, cu o tandreţe aproape credibilă în felul cum a fost jucată de actor. Apoi continuă să ucidă şi alţi duşmani, dar regizorul nu mai insistă pe contrastul violent dintre killer şi mimarea comportamentului standard evlavios prezentat în secvenţa descrisă sumar mai sus.

Sa stii ca avea dreptate Tagore. Nu-i nici o noutate ca proiectam asupra celorlalti lumina sau bezna launtrica proprie, ca-i vedem tocmai prin “monoclul idolatrizant ” de care urmeaza sa-i acuzam.

Asadar, te-am suspectat pe nedrept de aciditate sulfurica, si de data asta, si altadata in discutiile tale cu altii. Vae victis!
Stiam desigur, teoretic, ca ochiul meu rau le vede pe toate rele, ca mintea mea pune relele in carca altora ca una “preocupata excesiv de bunastarea transcendenta a propriului ego”, dar deh, nu stiu altii cum sunt, dar la mine se aplica vorba aia a lui Cioran “am toate defectele celorlalti, insa doar cand le vad la ei mi se par inadmisibile” (aprox.) In fine.

Cu pace sa iesim!

Sper ca de data asta amplasamentul formulei de final e ok. La fel si substanta alcalina din dedesubt.
Cam atat. Ma opresc aici. N-as vrea sa te contaminez cu aciditatea mea predominanta si sa crezi cumva ca “recit” din nou “cu acrivie un ritual fariseist" la capataiul propriei victime, si asa, din pricina mea sa cazi in pacatul celui prea exigent fata de barna din ochiul celuilalt.

Multumesc de feed-back, ma asteptam sa fii chiar mai critic :) dat fiind discrepanta dintre “cultura mea iconica rarefiata” si subtilitatile tale luxuriante in materie.

Edit. En passant fie spus, pe Tagore il cheama Rabindranath. Rabinath, o fi ceea ce e Adi raportat la Adrian.

Last edit. Cu pace sa iesim!