[dobrin7m]

În prealabil postat de Mihailc

Ce îmi place în mod deosebit la topicul ăsta este senzaţia că fiecare, cu excepţia lui Alin care rămâne fidel rolului de procuror-şef la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dialoghează de fapt cu sine, încercând să-şi consolideze fundalul de motivaţii pentru situaţia în care se află. Nu e foarte greu de descifrat contextul fiecăruia: tânăra pură formal şi ritual care refuză să se mânjeacă iubind un lepros(= divorţat), femeia familistă a cărei opţiuni duhovniceşti nu sunt pe deplin împărtăşite de consort, bărbatul hotărât să reziste muceniceşte într-un mariaj, pesemne, ameninţat de faliment, divorţatul retras într-o pustnicie urbană fragilă încercând să reziste orientându-şi viaţa după principii cât mai aspre, soţia nemulţumită moderat de postmoderna amorţeală a căsniciei......toate însă având un numitor comun: o acută lipsă de comunicare în viaţa de dincoace de tastaturi, absenţa prietenilor de încredere, aşteptarea unei stări de comuniune fertile, a liturghiei de după liturghie. Încerc să înţeleg suferinţele exprimate printre rânduri, din interiorul durerii mele care, dacă-mi permiteţi o indiscreţie, are, sau a avut cândva, conţinuturi asemănătoare cu fiecare caz în parte. Citind postările voastre, am recunoscut etape ale vieţii mele, cu întreaga lor ţesătură de sentinţe teoretice, impasuri insolubile, nădejdi aproape disperate, adăpostiri pasagere în acreală şi scârbă de viaţă, încordări idealiste de muşchi duhovniceşti insuficient antrenaţi şi atâtea alte încercări de a face faţă examenelor existenţiale ratate ale vieţii. Cel puţin un lucru am învăţat din toate astea: de pe buza prăpastiei, de la belvedere, nici nu-ţi poţi imagina cum e să zaci în abisurile ei.

Cat adevar sunt in cuvintele acestea. Exact acelasi lucru l-am gandit si eu citind acest topic.