[cristiboss56]

În prealabil postat de glykys

E Crezul in Sfanta Treime .

Cateva cuvinte de folos ale Parintelui Staniloae :

Dacă în Dumnezeu n-ar fi şi relaţia eternă dintre Tatăl şi Fiul, n-ar exista o bază pentru aducerea la existenţă a unor făpturi conştiente, chemate şi ele la starea fericită fără sfârşit a relaţiei frăţeşti cu Fiul, mai bine zis la hrănirea lor din relaţia eternă şi prin fire a Fiului cu Tatăl. Şi nu poate fi un destin mai înalt pentru umanitate ca acesta.

Numai pentru că este un Tată, Care are din veci un Fiu, a creat Dumnezeu şi o categorie de făpturi căreia să-i arate o iubire asemenea celei dintre El şi Fiul Său şi pe care Tatăl şi Fiul Său să o ajute să se înalţe la iubirea faţă de Tatăl, asemenea Fiului, şi la iubirea frăţească faţă de Fiul, ca şi la iubirea frăţească între ele.

De aceea Fiul a avut o lucrare mai apropiată în crearea lumii şi a oamenilor din ea, dar şi când aceştia s-au depărtat de această calitate a lor. În cazul al doilea li S-a făcut om, model şi putere în iubirea lor faţă de Dumnezeu şi întreolaltă.

Nu poate fi o existenţă supremă şi fără de început ca model şi ţintă mai înaltă pentru oameni ca un astfel de Dumnezeu.

Părinţii Bisericii spun că, dacă n-ar fi un Fiu al lui Dumnezeu deofiinţă cu Tatăl, Tatăl n-ar fi binevoit să creeze pe oameni ca pe nişte fii asemănători Fiului Unul-Născut pe care să-i iubească şi care să-L iubească, şi, nefiind acest Fiu, n-ar fi fost cineva care, din iubire faţă de Tatăl, să voiască să se creeze şi alţi fii care să iubească pe Tatăl asemenea Lui. Dumnezeu ar fi rămas, în mod fatal, ca un lipsit de atotputernicie; separat de oameni ar fi şi El supus, asemenea unei esenţe, unor legi de care nu poate scăpa. Fără un Dumnezeu Tată şi Fiu (şi Duh Sfânt), n-ar exista decât viziunea panteistă a unei esenţe din care evoluează toate, în cadrul legilor ei oarbe, de nedepăşit.

De aceea, şi când oamenii au refuzat să răspundă iubirii lui Dumnezeu cu iubirea lor, tot Fiului I-a încredinţat Tatăl misiunea să Se facă om şi să arate oamenilor modelul omului cu adevărat iubitor de Dumnezeu şi să le dea puterea spre aceasta.

Dar cum a fost posibil ca oamenii să nu răspundă iubirii lui Dumnezeu şi să nu se iubească nici între ei, iar prin aceasta să ajungă supuşi morţii, câtă vreme modelul lor, Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, a rămas în iubirea desăvârşită faţă de Tatăl?

Faptul acesta dureros din istoria omenirii se explică prin aceea că oamenii n-au putut fi aduşi la existenţă ca subiecte ale firii dumnezeieşti infinite, ci ale unei firi mărginite. Ei au mai primit şi corpuri, pentru a trebui să se ajute şi pentru a se ajuta şi unii pe alţii şi pentru a se sfinţi de Dumnezeu şi corpurile lor şi universul îndeobşte. Pe lângă aceasta au mai fost creaţi şi ca făpturi libere. Fiul Unul-Născut, având şi El în Sine toată infinitatea fiinţei Tatălui, putea să îi ajute la ridicarea lor din nou spre asemănarea cu Dumnezeu. La aceasta contribuia şi faptul că Fiul a avut faţă de Tatăl iubirea prin fire; şi a avut-o din eternitate, odată cu existenţa Lui.

Oamenilor li se cerea şi voinţa lor, ca să răspundă iubirii lui Dumnezeu cu iubirea lor faţă de Dumnezeu şi întreolaltă. Şi aveau în această voinţă şi tendinţa de a spori în conţinutul vieţii lor, dată fiind mărginirea lor. Dar prin aceasta omul a putut fi şi uşor amăgit să cugete că trebuie să lupte pentru subiectul propriu, ca să-şi sporească viaţa sa, şi prin aceasta să se intereseze mai puţin de Dumnezeu şi de ceilalţi, sau chiar să lupte cu ei, care se interesau şi ei să-şi atragă, din universul material şi din aşezarea altora, sporirea lor.

Astfel, ei n-au mai dat preţ iubirii faţă de Dumnezeu şi de semeni şi n-au mai folosit nici raţiunea pentru a se convinge că numai în colaborare întreolaltă, deci prin iubire şi prin credinţa în Dumnezeu, Care, ca Făcător al tuturor, le cere această unitate prin iubirea între ei, pot spori. Au schimbat această raţiune conformă firii lor comune şi Raţiunii lui Dumnezeu, sau Cuvântului şi Fiului Lui, în socotinţe individualiste, sau egoiste, producând prin ele o luptă în firea lor repetată în fiecare.

Sfântul Maxim Mărturisitorul a dezvoltat pe larg această idee în „Epistola către Ioan Cubicularul. Despre iubire“. El a descris cum persoanele umane, în loc să înainteze spre iubire între ele, ca o înaintare a unuia în altul şi în considerarea de către unul a celuilalt ca o sine proprie, după asemănarea Sfintei Treimi, au ales să se urască şi să sporească lupta între ele, susţinând în cadrul firii celei una, repetată în ele, putinţa de a se sfâşia. Căci persoanele umane nu pot învinge amăgirea căutării infinităţii în sinea proprie, fără credinţă în Dumnezeu şi alipirea la El, Singurul de la Care le poate veni puterea unirii între ei şi cu El prin iubire. Numai unindu-ne prin iubire cu Dumnezeu, ne vine de la El puterea normală a unităţii firii umane. Şi numai în unitatea în firea purtată de persoane diferite, care le vine din iubirea întreolaltă şi în unirea cu Dumnezeu, stă normalitatea ei.