[cezar_ioan]

Măi, ce v-a apucat pe toţi?...:)
Vreţi să ştiţi alegerea mea dacă aş fi pus în situaţia să optez între om şi animal: nu v-o spun!...:) Vă las să ghiciţi.

Fireşte că prioritatea este omul, semenul nostru, împreună cu care împărtăşim aceeaşi omenitate, aceea pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o şi pe care Hristos a mântuit-o prin Jertfa Lui preascumpă.

Dar hotărârea de a ajuta un om nu e deloc o chestiune facilă. Şi noi suntem oameni şi avem socotelile noastre, aşa limitate cum or fi. Nu suntem posesorii tuturor bunurilor materiale, ci suntem limitaţi şi facem miluinţa după puteri, în funcţie de mai mulţi factori. Cu rugăciunea pare mai simplu, că nu e greu să "risipeşti" o rugă. Şi totuşi, câţi se roagă fierbinte mereu pentru ajutorarea aproapelui?...

Iar dragostea de animale nu cred că trebuie pusă în balanţă cu dragostea de oameni. Din start e o problemă prost pusă. Şi, ok, dacă ţineţi morţiş: prioritatea în alegeri e mereu omul. Dar asta nu înseamnă să nu compătimim şi să nu ajutăm şi animalul, şi planta şi toată zidirea. Până la urma urmelor, dacă fie şi-o piatră stă nepotrivit, într-o rână, mă aplec şi o aşez într-o ordine mai frumoasă, nu îi dau cu piciorul...
Mă, pe voi nu vă răneşte Frumuseţea? Treceţi aşa indiferenţi pe lângă râuri, stele, lut şi pietre? Fiţi şi voi mai sensibili, bre, mai călduroşi, mai activi în manifestarea Frumosului, că am primit cu toţii din belşug în inima noastră, tocmai pentru a înfrumuseţa Cosmosul. Nu sesizarăţi că omul tinde, prin natura lui, să pună o ordine frumoasă în toate, începînd cu el mai întâi şi terminînd cu pietrele din jurul casei (sau din casă)? Omul e chemat şi îmboldit de Dumnezeu să conlucreze la ordine frumoasă, nu la urâţenia aia de haos şi abrambureală...

Mutarea afecţiunii, însă, deplasarea ei de la om la animal, e într-adevăr dicutabilă, inclusiv în cheie psihopatologică.
Dar, zău aşa, nu am absolut deloc impresia că Mirela sau Yasmina sau alţi iubitori de animale (cum sunt dealtfel şi eu, de când mă ştiu) idolatrizează făpturile necuvântătoare în detrimentul semenului. Nici vorbă de aşa ceva!

Se întâmplă să fim stăpânii unui animal. E cel mai firesc lucru din lume, în acest caz, să avem grijă de pisică, de câine, de porc, de oaie, de cal, de iepure sau de găini atunci când le suntem stăpâni. Cine spune că asta aduce în opoziţie iubirea faţă de aproapele, omul?...
Ne pierdem vremea cu o falsă problemă, zău.

Pe de altă parte, iar asta chiar mă cam necăjeşte, cred că e lipsit de delicateţe faţă de Mirela să procedăm taman acum cu aşa răceală cognitivă, cu aşa bisturiu analitic, taman acum când ea s-a arătat mâhnită de situaţia pisicuţei pe care o iubeşte.
Dacă tot spunem că iubim mai întâi omul, pe aproapele, atunci să arătăm aceasta chiar acum, respectînd cu prietenie simţămintele şi susţinînd cu gingăşie pe sora noastră.

Iartă-i, Mirela, că fac şi ei pe cocoşii analişti şi moralişti!...:)

P.S. Văd o sugestie fină în postările lui Alin şi ţin să o aplaud: aceea că iubirea de aproapele solicită în noi un nivel mai înalt de dăruire, mergînd până la sacrificiu. E o şansă în plus pentru a dobândi nobleţea, către sfinţenia cerută de Hristos, aceasta de a te înălţa la slujirea neasemuită care este slujirea jertfelnică a aproapelui, fie el şi vrăjmaşul tău sau, poate, încă mai vârtos tocmai pe acesta! Treapta slujirii omului este, da, superioară treptei slujirii animalului. Fortifică şi despătimeşte sufletul nostru în mod mult mai puternic, mai potrivit cu poruncile Domnului. Cere o măsură mai înaltă, într-adevăr. Dacă asta ai vrut să sugerezi, Alin, atunci ok, sunt cu totul în asentimentul tău.