[laurastifter]

"Nebunia Evangheliei este o nebunie calmă şi modestă" - remarca într-un mod atât de sugestiv părintele Nicolae Steinhardt. :) Este şi raţională, aş adăuga, sau... supralogică.
Acestea despre credinţa autentică.
În schimb, credinţa asumată şi trăită în modalităţi incorecte, neconforme Revelaţiei, acestea da, cred că ne pot afecta inclusiv psihic şi, desigur, în această privinţă ne-ar putea oferi explicaţii pertinente domnii psihologi de aici, de pe forum, care sunt creştini autentici: domnul profesor Cezar şi doamna heaven.
Sfântul Ignatie Briancianinov, în lucrarea sa "Despre înşelare", relatează numeroase cazuri în care anumiţi monahi, încrezându-se în false viziuni, au ajuns la delir şi la nebunie (spirituală şi psihică). De asemenea, în Filocalia există foarte multe sfaturi de a respinge orice fel de viziuni, care nu sunt decât rodul imaginaţiei noastre sau - şi mai grav - efectul lucrării adversarilor spirituali.
Revelaţiile autentice se transmit la nivel duhovnicesc/ spiritual şi se primesc în mod liber, prin credinţă. Dumnezeu nu ne impune credinţa în El (căci existenţa unor vedenii fizice, în dimensiunea lumii materiale, exact asta ar însemna: încălcarea liberului arbitru), ci ne vorbeşte cu delicateţe, bate discret la uşa inimilor noastre, astfel încât să avem oricând posibilitatea de a-I ignora prezenţa şi mesajul de iubire. Cu excepţia câtorva cazuri consemnate ca atare în cărţile Sfintelor Scripturi, toate viziunile autentice se desfăşoară în ordinea vieţii duhovniceşti şi sunt inperceptibile simţurilor trupului.
Ideea că am avea viziuni altfel decât duhovniceşti ne-ar putea duce la nebunie, cred, tocmai pentru că astfel de idei delirante nu au nici un fel de legătură cu adevărata credinţă în Hristos. Sau, nu ştiu, poate că relaţia cauză-efect este exact inversă: poate că că apariţia unor astfel de idei nu duce la nebunie, ci are drept cauză nebunia... Şi în această privinţă ne-ar putea lămuri psihologii de pe forum. :) Cred că cei care suferă de aceste stări psihice patologice ar putea fi ajutaţi de către preoţi, psihologi şi psihiatrii CREŞTINI, dar nu împotriva voinţei lor, fiindcă orice persoană umană are, în mod incontestabil, dreptul la libertate. De fapt, dacă psihologii şi psihiatrii care s-ar ocupa de aceste cazuri ar fi creştini, evident că ar şti să respecte libertatea celorlalţi. Şi, slavă lui Dumnezeu, există psihologi creştini autentici, cunosc personal 5-6, deşi nu lucrez în domeniu; probabil că sunt mult mai mulţi.
În privinţa credinţei trăite "în Duh şi Adevăr", însă, orice "exces" este nu doar sănătos, ci şi virtuos şi dătător de viaţă veşnică! "Măsura iubirii faţă de Dumnezeu e să-L iubim fără măsură" - remarca atât de frumos Bernard de Clairvaux. :)

Doamne ajută!