Cel mai profund am simțit slujba de Paști în temniță
A fost, precum ar spune Sf. Ioan Gură de Aur, „o vreme când vasele Bisericii erau de lemn și sufletul slujitorilor era de aur. Acum vasele bisericii sunt de aur, iar sufletele noastre sunt de lut”.
Un episod care relevă starea de bucurie liturgică, trăită în acel arhipelag al durerii, este cel al Sfintelor Paști de la Baia Sprie. Preoții și o parte din deținuți erau în post; administrația închisorii încerca să-i determine să mănânce de frupt, ademenindu-i cu friptură, pe care au refuzat-o ori au păstrat-o pentru după Înviere. S-a anunțat mărirea normei – câteva sute de tone trebuiau extrase și evacuate, anunț primit cu resemnare.
S-au spovedit, iar cei care au lucrat în schimbul de noapte au trăit momente de înălțare sufletească: prin lovirea sfredelelor de mină, au imitat sunetul de toacă și de clopote, premergător slujbei, într-o grotă a fost amenajat un altar, au făcut cruci din bârne de mină, iar un sobor de preoți în frunte cu părintele Valeriu Antal, ce avea drept epitrahil un ștergar alb de casă, oficia.
În liniștea subteranei, părintele a strigat: "Veniți de luați Lumină!". S-au aprins lămpașele, în loc de lumânări, târnăcoapele au sunat, în loc clopote, s-a citit Evanghelia, și preotul a anunțat bucuria că "Hristos a înviat!". Despre această slujbă de Înviere, părintele Justin spunea că a fost cea mai profundă din viața sa. A fost, precum ar spune Sf. Ioan Gură de Aur, „o vreme când vasele Bisericii erau de lemn și sufletul slujitorilor era de aur. Acum vasele bisericii sunt de aur, iar sufletele noastre sunt de lut!”.
(Richard Constantinescu, Sfințit prin pătimire, în Revista Rost, nr. 33, noiembrie 2005, p. 16)
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
|