[cristiboss56]

Pentru prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Domnului Hristos este cerută iarăşi lucrarea Sfântului Duh: „Încă aducem Ţie această slujbă duhovnicească şi fără de sânge şi Te chemăm, Te rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem: trimite Duhul Tău Cel Sfânt peste noi şi peste aceste daruri ce sunt puse înainte şi fă pâinea aceasta cinstit trupul Hristosului Tău, iar ce este în potirul acesta cinstit sângele Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt“. Este în lucrare întreaga Sfântă Treime: Tatăl preface darurile, dar prin Duhul, şi pâinea, şi vinul nu se pot preface în Trupul şi Sângele lui Hristos fără să vrea aceasta Hristos Însuşi.

Iertarea păcatelor în Taina Spovedaniei iarăşi se produce prin Duhul Sfânt. Căci Hristos a suflat şi suflă puterea Duhului peste Apostoli şi urmaşii lor spre iertarea păcatelor (Ioan 20, 22-23). Fiul suflă asupra lor puterea iertării păcatelor, dar puterea aceasta este Sfântul Duh.

Şi sfinţirea apei, prin care se sfinţesc toate cele stropite prin ea, are loc prin Duhul Sfânt cerut de la Domnul Hristos: În rugăciunea de sfinţire a apei, preotul se adresează Celui ce a venit să aducă tămăduiri oamenilor: „Şi acum trimite harul Preasfântului şi de viaţă Făcătorului Tău Duh, care sfinţeşte toate, şi sfinţeşte apa aceasta“. Duhul este puterea suflată de Dumnezeu, care sfinţeşte toate. Duhul purcede pururea din Tatăl, e trimis prin Fiul spre a sfinţi toate, a înălţa viaţa oamenilor şi, când voieşte, a tămădui toată boala.

Sfânta Treime întreagă este în lucrare asupra întregii creaţii, de la Tatăl purcezând Duhul, trecând prin Fiul, şi realizându-Şi lucrarea asupra celor cerute, mai ales ca să atragă pe oameni spre calitatea de fii ai Tatălui. Creaţia e atrasă spre Tatăl prin lucrarea pornită din Tatăl, trecută prin Fiul şi unificată prin Duhul Sfânt cu umanitatea Fiului. Umanitatea e sfinţită prin mişcarea pornită din Tatăl şi făcută spre Tatăl, asemenea Fiului, fiind încadrată în mişcarea Treimii de la Tatăl spre Fiul şi de la Fiul spre Tatăl, prin Duhul. Iubirea, pornită de la Tatăl spre Fiul prin Duhul şi întoarsă iarăşi spre Tatăl, prinde în cadrul ei şi umanitatea.

Dar să insistăm puţin şi asupra sensului calităţii Duhului ca Persoană de viaţă făcătoare şi sfinţitoare, deci şi asupra efectelor ce le are Duhul asupra oamenilor prin lucrările Lui.

Duhul este de viaţă Făcător, pentru că scoate pe oameni din moartea sufletească, încadrându-i în viaţa de un conţinut tot mai înalt şi tot mai bogat pe cei morţi sufleteşte, prin căderea în trecătoarele plăceri şi prin continua sărăcire produsă de egoism. De aceea, pe când în cântarea întreit sfântă Tatăl e numit „Dumnezeu“, Fiul, „tare“, ca Cel Care a învins moartea răbdând-o, Duhului I se spune „fără de moarte“. El ne-a dat prin naşterea prin Botez o viaţă nouă, în sensul de viaţă în continuă creştere spirituală, o viaţă neslăbită de moartea spirituală.

Apostolul Pavel descrie în Epistola către Romani în cuvinte de adânc înţeles viaţa cea nouă a celor ce au primit „Duhul înfierii“. El spune că devenind prin Duhul fii ai lui Dumnezeu, ne facem şi moştenitori, împreună cu Hristos ca om, ai Împărăţiei cerurilor. Însă aceasta înseamnă preamărirea noastră cu Hristos după ce am pătimit împreună cu El: „Şi dacă suntem fii, suntem şi... împreună-moştenitori cu Hristos, dacă pătimim împreună cu El ca împreună cu El să ne şi preamărim. Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi“ (Rom. 8, 17-18).

Prin Duhul devenim hristofori

Dar pătimirea prin care ne pregătim pentru slava vieţii noastre viitoare în Dumnezeu şi pe care o suportăm prin duhul de fii, dăruit nouă de Hristos, nu poate avea loc fără să avem şi pe Hristos, Care ne întăreşte în această pătimire a înfrânării de la cele rele şi a răbdării unei vieţi supuse pentru credinţă la tot felul de greutăţi şi necazuri. De aceea primim pe Hristos şi ca jertfă în Sfânta Împărtăşanie, ca să putem suporta şi noi o viaţă de jertfă, nesupusă plăcerilor. Această viaţă pătimitoare era suportată în Hristos ca foame, ca oboseală, ca batjocură, ca lovituri, ca răstignire; era o pătimire prin care întărea firea Sa omenească împotriva ispitei de hrană, de odihnă, de slăvire lumească, de frica morţii. El ne ajută şi pe noi, prin puterea Duhului dăruit nouă, să slăbim şi să desfiinţăm patimile plăcerii şi ale egoismului. E o mare taină cum Hristos, deşi înălţat la o viaţă deplin îndumnezeită ca om, poate să ne dea nouă puterea suportării pătimirii dureroase. El nu rămâne nesimţitor la această simţire a noastră. E ceva analog cu simţirea mamei care trăieşte durerile copilului, ajutându-l să le învingă. Anunţarea patimilor Sale Îl face pe Iisus să retrăiască spiritual acele pătimiri şi deci şi pătimirile celui ce le trăieşte şi el din dragostea pentru El. Iar scăparea de patimile plăcerii şi egoismului este una cu o viaţă ridicată în legătură cu Dumnezeu într-un plan care nu mai e inclus în creaţie, ci într-o trăire mai îndumnezeită, care e una cu o viaţă de sfinţenie. Ţinta înălţării în această viaţă e una cu silinţa sporirii în iubirea lui Dumnezeu, Care ne uneşte tot mai mult cu El. Sfântul Apostol Pavel descrie pe cel înaintat în această viaţă astfel: „Sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru“ (Rom. 8, 38-39). Prin Duhul purtăm „totdeauna în trup omorârea lui Iisus pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru“ (2 Cor. 4, 10).

„Fiindcă Dumnezeu, Care a zis: «Strălucească, din întuneric, lumina», El a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească cunoştinţa slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Hristos“ (ca om), care „ne va aduce şi nouă... slava veşnică covârşitoare“ (2 Cor. 4, 6, 17).

Duhul dumnezeiesc este Duhul de viaţă Făcător şi Sfânt, pentru că El este Cel în Care Dumnezeu Tatăl, prin Fiul, ajunge până la noi, aducându-ne toată curăţia, slava şi sfinţenia dumnezeiască.

Duhul se numeşte aşa ca suflare dumnezeiască, sau ca o adiere spirituală care ajunge din Tatăl prin Fiul întrupat până la noi, adiere pe care o simţim dintr-un plan superior lumii, ca o adiere de bunătate, de iubire, de curăţie. Prin această adiere în noi Treimea iubitoare şi atotsfântă e „ca un vânt“, ca „o suflare“ spirituală, deci ca un vânt care are un glas, „care nu ştii de unde vine, nici încotro se duce“. Astfel se întâmplă cu oricine e „născut din Duhul“, după spusa Mântuitorului către Nicodim (Ioan 3, 5).