Duhul Sfânt dăruiește oamenilor iubirea Sfintei Treimi ( continuare )
Pentru prefacerea pâinii și vinului în Trupul și Sângele Domnului Hristos este cerută iarăși lucrarea Sfântului Duh: „Încă aducem Ție această slujbă duhovnicească și fără de sânge și Te chemăm, Te rugăm și cu umilință la Tine cădem: trimite Duhul Tău Cel Sfânt peste noi și peste aceste daruri ce sunt puse înainte și fă pâinea aceasta cinstit trupul Hristosului Tău, iar ce este în potirul acesta cinstit sângele Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt“. Este în lucrare întreaga Sfântă Treime: Tatăl preface darurile, dar prin Duhul, și pâinea, și vinul nu se pot preface în Trupul și Sângele lui Hristos fără să vrea aceasta Hristos Însuși.
Iertarea păcatelor în Taina Spovedaniei iarăși se produce prin Duhul Sfânt. Căci Hristos a suflat și suflă puterea Duhului peste Apostoli și urmașii lor spre iertarea păcatelor (Ioan 20, 22-23). Fiul suflă asupra lor puterea iertării păcatelor, dar puterea aceasta este Sfântul Duh.
Și sfințirea apei, prin care se sfințesc toate cele stropite prin ea, are loc prin Duhul Sfânt cerut de la Domnul Hristos: În rugăciunea de sfințire a apei, preotul se adresează Celui ce a venit să aducă tămăduiri oamenilor: „Și acum trimite harul Preasfântului și de viață Făcătorului Tău Duh, care sfințește toate, și sfințește apa aceasta“. Duhul este puterea suflată de Dumnezeu, care sfințește toate. Duhul purcede pururea din Tatăl, e trimis prin Fiul spre a sfinți toate, a înălța viața oamenilor și, când voiește, a tămădui toată boala.
Sfânta Treime întreagă este în lucrare asupra întregii creații, de la Tatăl purcezând Duhul, trecând prin Fiul, și realizându-Și lucrarea asupra celor cerute, mai ales ca să atragă pe oameni spre calitatea de fii ai Tatălui. Creația e atrasă spre Tatăl prin lucrarea pornită din Tatăl, trecută prin Fiul și unificată prin Duhul Sfânt cu umanitatea Fiului. Umanitatea e sfințită prin mișcarea pornită din Tatăl și făcută spre Tatăl, asemenea Fiului, fiind încadrată în mișcarea Treimii de la Tatăl spre Fiul și de la Fiul spre Tatăl, prin Duhul. Iubirea, pornită de la Tatăl spre Fiul prin Duhul și întoarsă iarăși spre Tatăl, prinde în cadrul ei și umanitatea.
Dar să insistăm puțin și asupra sensului calității Duhului ca Persoană de viață făcătoare și sfințitoare, deci și asupra efectelor ce le are Duhul asupra oamenilor prin lucrările Lui.
Duhul este de viață Făcător, pentru că scoate pe oameni din moartea sufletească, încadrându-i în viața de un conținut tot mai înalt și tot mai bogat pe cei morți sufletește, prin căderea în trecătoarele plăceri și prin continua sărăcire produsă de egoism. De aceea, pe când în cântarea întreit sfântă Tatăl e numit „Dumnezeu“, Fiul, „tare“, ca Cel Care a învins moartea răbdând-o, Duhului I se spune „fără de moarte“. El ne-a dat prin nașterea prin Botez o viață nouă, în sensul de viață în continuă creștere spirituală, o viață neslăbită de moartea spirituală.
Apostolul Pavel descrie în Epistola către Romani în cuvinte de adânc înțeles viața cea nouă a celor ce au primit „Duhul înfierii“. El spune că devenind prin Duhul fii ai lui Dumnezeu, ne facem și moștenitori, împreună cu Hristos ca om, ai Împărăției cerurilor. Însă aceasta înseamnă preamărirea noastră cu Hristos după ce am pătimit împreună cu El: „Și dacă suntem fii, suntem și... împreună-moștenitori cu Hristos, dacă pătimim împreună cu El ca împreună cu El să ne și preamărim. Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi“ (Rom. 8, 17-18).
Prin Duhul devenim hristofori
Dar pătimirea prin care ne pregătim pentru slava vieții noastre viitoare în Dumnezeu și pe care o suportăm prin duhul de fii, dăruit nouă de Hristos, nu poate avea loc fără să avem și pe Hristos, Care ne întărește în această pătimire a înfrânării de la cele rele și a răbdării unei vieți supuse pentru credință la tot felul de greutăți și necazuri. De aceea primim pe Hristos și ca jertfă în Sfânta Împărtășanie, ca să putem suporta și noi o viață de jertfă, nesupusă plăcerilor. Această viață pătimitoare era suportată în Hristos ca foame, ca oboseală, ca batjocură, ca lovituri, ca răstignire; era o pătimire prin care întărea firea Sa omenească împotriva ispitei de hrană, de odihnă, de slăvire lumească, de frica morții. El ne ajută și pe noi, prin puterea Duhului dăruit nouă, să slăbim și să desființăm patimile plăcerii și ale egoismului. E o mare taină cum Hristos, deși înălțat la o viață deplin îndumnezeită ca om, poate să ne dea nouă puterea suportării pătimirii dureroase. El nu rămâne nesimțitor la această simțire a noastră. E ceva analog cu simțirea mamei care trăiește durerile copilului, ajutându-l să le învingă. Anunțarea patimilor Sale Îl face pe Iisus să retrăiască spiritual acele pătimiri și deci și pătimirile celui ce le trăiește și el din dragostea pentru El. Iar scăparea de patimile plăcerii și egoismului este una cu o viață ridicată în legătură cu Dumnezeu într-un plan care nu mai e inclus în creație, ci într-o trăire mai îndumnezeită, care e una cu o viață de sfințenie. Ținta înălțării în această viață e una cu silința sporirii în iubirea lui Dumnezeu, Care ne unește tot mai mult cu El. Sfântul Apostol Pavel descrie pe cel înaintat în această viață astfel: „Sunt încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălțimea, nici adâncul și nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru“ (Rom. 8, 38-39). Prin Duhul purtăm „totdeauna în trup omorârea lui Iisus pentru ca și viața lui Iisus să se arate în trupul nostru“ (2 Cor. 4, 10).
„Fiindcă Dumnezeu, Care a zis: «Strălucească, din întuneric, lumina», El a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească cunoștința slavei lui Dumnezeu pe fața lui Hristos“ (ca om), care „ne va aduce și nouă... slava veșnică covârșitoare“ (2 Cor. 4, 6, 17).
Duhul dumnezeiesc este Duhul de viață Făcător și Sfânt, pentru că El este Cel în Care Dumnezeu Tatăl, prin Fiul, ajunge până la noi, aducându-ne toată curăția, slava și sfințenia dumnezeiască.
Duhul se numește așa ca suflare dumnezeiască, sau ca o adiere spirituală care ajunge din Tatăl prin Fiul întrupat până la noi, adiere pe care o simțim dintr-un plan superior lumii, ca o adiere de bunătate, de iubire, de curăție. Prin această adiere în noi Treimea iubitoare și atotsfântă e „ca un vânt“, ca „o suflare“ spirituală, deci ca un vânt care are un glas, „care nu știi de unde vine, nici încotro se duce“. Astfel se întâmplă cu oricine e „născut din Duhul“, după spusa Mântuitorului către Nicodim (Ioan 3, 5).
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
|