[antiecumenism]

În prealabil postat de Daniel_Ortodox

Doamne ajută.

Fi mai explicit, frate "antiecumenism". Cred că părintele Stăniloaie scrie în telegraful romîn. Și de la părintele Dumitru Stăniloaie ai dat dat mai multe citate. Ce anume scrie în telegraful romîn și ce anume scrii tu, ca adaosuri sau explicații, teleogumena ta? Pune în ghilimele ce spune părintele.
Și de la Sfîntul Ignatie, iarăși, pune cartea din care carte ai luat, editura, anul de publicație. Nu așa, hop tronc, dragul meu, că smintești, pe cei mai mici.

Bucurii.

CEEA CE POSTEZ MAI JOS NU SUNT CUVINTELE MELE DELOC CI DOAR CE ZICE PARINTELE STANILOAE RESPECTIV SFANTUL IGNATIE BRIANCIANINOV,NU MAI TE FA CA NU INTELEGI CI CEDEAZA O DATA LA MANDRIA SI RATACIREA IN CARE TE AFLII

Parintele Staniloae- PENTRU APĂRAREA ŢĂRII:
http://carteromaneasca.wordpress.com...pararea-tarii/

"...De aceea trebuie să ne trezim de tot din naiva iluzie a anilor de după război că viitorul va fi al unei păci perpetue. Iluzia aceasta a putut răsări şi s-a putut nutri numai dintr-o insuficientă cunoaştere a realităţii sufletului omenesc, cu adâncul păcatului şi al răului din el, din ideea atotputerniciei raţiunii asupra acestui suflet, dintr-o negare a misterului dogmei creştine despre forţa uriaşă a răului împotriva căruia nu se poate lupta decât cu ajutorul lui Dumnezeu.

Numai prin creştinism se pot împuţina războaiele în viitor, dar cine îţi dă siguranţa că şi mâine şi poimâine şi în tot timpul viitor popoarele vor accepta să lupte cu ajutorul dumnezeiesc, când nici azi nu vor să ştie de acest ajutor nici chiar cei mai vajnici pacifişti.

Sunt, în privinţa războiului viitor, două adevăruri cu putere de axiomă: 1. fără creştinism va fi sigur război, cu oricât pacifism s-ar trâmbiţa; 2. numai prin creştinism se pot amâna şi împuţina războaiele, dar întrucât nu poţi avea siguranţa că sufletul popoarelor va fi creştin mâine (chiar dacă, e azi), nu poţi avea în nici un fel siguranţa că nu va fi în viitor război. Dimpotrivă, din felul obişnuit al comportării sufletului omenesc, poţi trage concluzia că război va fi cu siguranţă.

Creştinismul propovăduieşte cu tărie pacea şi poate ca acţiunea lui să realizeze un progres mai mare decât al neprogresului în rău, dar războiul tot rămâne ca un fapt de viitor sigur, dat fiind răul adânc din firea omenească.

Vor fi războaie, pentru că vor fi păcate. Desăvârşirea deplină şi a tuturor nu se realizează pe lumea aceasta. Şi precum siguranţa că vor fi păcate nu echivalează pentru creştinism cu o împăcare cu ele sau cu o încetare a luptei contra lor, dar, în orice caz, ea impune anumite măsuri de precauţie împotriva efectelor prea stricăcioase ale lor, la fel siguranţa că vor fi războaie nu însemnează o împăcare cu ele, o justificare a lor, dar, pe lângă toată propovăduirea contra lor, creştinismul trebuie să admită luarea de măsuri de precauţie contra lor.

Din această poziţie ideologică, ştiind că vor fi războaie, aprobăm şi chiar îndemnăm statul nostru să se înarmeze pentru pararea eventualelor lovituri la care ar putea fi expus în viitorul război, care, judecând din datele actualităţii, e probabil să nu întârzie prea mult.

Nu suntem un neam cu ambiţii de cucerire. Nu le-am avut nici în trecut. Toate războaiele noastre au fost de apărare sau de recucerire a unei libertăţi pierdute.

Dar, pentru apărarea acestei libertăţi pe care ne-o garantează actualele graniţe, care nu se întind decât până unde se găsesc români, trebuie să fim gata oricând, împotriva oricărei pofte străine de a ne-o răpi. Poporul nostru s-a comportat şi se va comporta în această privinţă în cel mai perfect spirit creştin.

Nu ştim ce s-a făcut până acum la noi în această direcţie. Ştim numai că conducătorii statului nostru se expun unei grele răspunderi şi unei neiertate vinovăţii dacă nu fac totul ca viitorul război să nu aducă sacrificarea în masă a sutelor de mii de vieţi româneşti şi nu asigură apărarea demnă şi eficace a independenţei integrale a poporului român în statul român.

Conducătorul spiritual al românismului ardelean[ Conducătorul spiritual al românismului ardelean era mitropolitul Nicolae Bălan, care, într-adevăr, a avertizat autorităţile şi opinia publică asupra pericolelor ce urmăresc România], care ştie ce e robia şi are oroare de ea, a adresat în repetate rânduri în anii trecuţi serioase îndemnuri factorilor răspunzători pentru destinele de viitor ale neamului nostru să nu neglijeze înzestrarea armatei, atât de importantă pentru asigurarea acestui viitor.

O spunem acum şi prin această foaie: faceţi totul pentru o perfectă înzestrare a armatei! Cereţi ţării orice sacrificii şi vi le va consimţi cu dragă inimă! Dar toate să fie chivernisite cu maximă înţelepciune, cinste şi răspundere pentru ziua de mâine!"

.................................................. .....................................

CUVINTELE SFANTULUI IGNATIE:

Sfantul Ignatie Briancianinov-DESPRE FAPTELE BUNE ALE NEORTODOCŞILOR
http://carteromaneasca.wordpress.com...eortodocsilor/

"Lepădarea dogmelor este o hulă împotriva lui Dumnezeu ce se numeşte necredinţă; schimonosirea dogmelor este o hulă împotriva lui Dumnezeu ce se numeşte erezie.

Ca fapte bune îi sunt recunoscute creştinului numai acelea care sunt împlinire a poruncilor evanghelice, prin care se hrăneşte, trăieşte credinţa lui, prin care este sprijinită viaţa lui în Hristos: fiindcă singurul care lucrează în creştin trebuie să fie Hristos. Cel botezat nu are dreptul să facă după cum îi dau ghes simţirile inimii, care depind de înrâurirea trupului şi sângelui asupra acesteia, oricât ar părea de bune aceste simţiri: îi sunt primite doar faptele bune către a căror săvârşire inima este îmboldită de către Duhul Sfânt şi Cuvântul lui Dumnezeu, care sunt ale firii înnoite de Hristos.

„Faptele bune” ale firii căzute

Sunt orbi cei ce pun preţ pe aşa numitele de către ei „fapte bune” ale firii căzute. Aceste fapte au lauda lor, preţul lor, în vreme şi între oameni, nu însă înaintea lui Dumnezeu, înaintea Căruia toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut (Rom. 3, 12).

Cei ce nădăjduiesc în faptele bune ale firii căzute nu L-au cunoscut pe Hristos, n-au priceput taina răscumpărării, sunt prinşi în cursele propriei filosofări mincinoase, ridicând împotriva credinţei lor care este pe jumătate moartă şi se clatină din împotrivire prostească: „Oare Dumnezeu este atât de nedrept încât să nu dea răsplata mântuirii veşnice faptelor bune săvârşite de închinătorii la idoli şi de eretici?”

Aceşti „judecători” pun nedreptatea şi neputinţa judecăţii lor pe seama judecăţii lui Dumnezeu. Dacă faptele bune săvârşite potrivit simţirilor inimii ar aduce mântuirea, venirea lui Hristos ar fi fost de prisos, n-ar mai fi fost nevoie de răscumpărarea lumii prin patimile şi moartea pe cruce a Dumnezeului-Om, nici de poruncile evanghelice. Este învederat că cei ce socot că mântuirea se poate dobândi şi numai prin faptele firii căzute nimicesc însemnătatea lui Hristos, leapădă pe Hristos.

Faptele părute bune, făcute din imboldurile firii căzute, fac să crească în om „eu”-ul sau, nimicesc credinţa în Hristos, sunt potrivnice lui Dumnezeu; faptele credinţei omoară egoismul în om, fac să crească în el credinţa, fac să crească în el Hristos. De vei mărturisi cu gura ta pe Domnul Iisus, spune Apostolul, şi vei crede întru inima ta că Dumnezeu L-a ridicat pe El din morţi, te vei mântui: căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire (Rom. 10, 9-10).

Dreapta credinţă, adevărata faptă bună

Credinţa adevărată şi vie aduce omului mântuirea, chiar dacă acesta o mărturiseşte doar cu gura. Ea i-a adus mântuirea tâlharului răstignit pe cruce; a adus mântuire, prin pocăinţă, multor păcătoşi în ultimele clipe, cele dinainte de moarte, ale vieţii lor.

Atât de însemnată este fiecare idee a dogmelor date de Dumnezeu, că sfinţii mărturisitori, asemenea mucenicilor, au pecetluit mărturisirea de credinţă ortodoxă cu pătimiri grozave şi râuri de sânge. Potrivit însemnătăţii credinţei în lucrarea mântuirii, şi păcatele împotriva ei au o deosebită greutate în cumpăna dreptei judecăţi a lui Dumnezeu: toate aceste păcate sunt de moarte, adică sunt împreunate cu moartea sufletului şi le urmează veşnica pierzanie, muncile veşnice în adâncurile iadului.

Cea mai rea faptă – necredinţa

Păcat de moarte este necredinţa: ea leapădă singurul mijloc de mântuire, credinţa în Hristos. Păcat de moarte este lepădarea de Hristos: ea Îl lipseşte pe cel care se leapădă de credinţa vie în Hristos, ce se arată şi se păstrează prin mărturisirea cu gura. Păcat de moarte este erezia: ea cuprinde în sine hulirea lui Dumnezeu şi îl face pe cel molipsit de ea străin de adevărata credinţă în Hristos. Păcat de moarte este deznădăjduirea: ea este lepădare a credinţei lucrătoare, vii în Hristos."