Creștinii ortodocsi sărbătoresc Nașterea Sf. Ioan Botezătorul și Sânzienele
(Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, icoană deasupra intrării în biserica Mănăstirii Sihla din județul Neamț.)
”Proorocule si Inaintemergatorule al venirii lui Hristos, dupa vrednicie a te lauda pe tine nu ne pricepem noi, cei ce cu dragoste te cinstim; ca nerodirea celei ce te-a nascut si amutirea parintelui tau s-au dezlegat intru marita si cinstita nasterea ta, si intruparea Fiului lui Dumnezeu lumii se propovaduieste”.
“Astăzi este ziua nașterii vestitorului pocăinței, Ioan, Înaintemergătorul Domnului. Este greu să chemăm pe cineva la pocăință; cu excepția propriei noastre chemări, cu mare precauție trebuie să dăm curs impulsurilor de a spune cuiva cum să-și trăiască viața. Pocăința este, în primul rând, un dar de la Tatăl Ceresc. Pentru că putem cere aproapelui, după mintea noastră, să schimbe un lucru mic în viața lui, să mute o pietricică dintr-o parte într-alta, dar dacă o facem fără înțelegere și dragoste, acel lucru mic poate de fapt ascunde în spatele lui munți de suferință și de deznădejde pe care noi nu-i putem nici muta, nici opri din căderea lor ce ne poate strivi și pe noi și pe ceilalți. Avem însă nădejde chiar și așa la mila Domnului.
Este extrem de greu să vezi pe cineva rănindu-se și să nu faci nici un gest, știind că dacă-l faci, îi vei agrava și multiplica toate căderile ulterioare. Orice chemare la schimbare a altuia fără Hristos este o chemare a orgoliului, și orice chemare la pocăință este o chemare a iubirii. Dar chiar și cu asta lucrează Domnul. Cineva spunea că principala activitate a lui Dumnezeu este să preschimbe consecințele fărădelegilor noastre în puținul de bine și de milă care ne este necesar pentru a fi mântuiți. Una dintre cele mai riscante (și mai subtile) forme de necredință este să credem că noi îl mântuim pe aproapele nostru. La polul opus stă nesimțirea completă în fața suferinței aproapelui și a pierderii lui. Scopul nu este să stăm neclintiți la mijloc între acești doi poli, ci – parafrazându-l generos pe Nicolae Steinhardt -, având harul Domnului și numai astfel, să ne plimbăm liberi între cei doi poli, rugandu-l pe Domnul să ne dea trezvie, dragoste, smerenie și dreaptă judecată. Scopul vieții creștinului nu este atât chemarea la pocăință a aproapelui său, cât rugăciunea și ascultarea Cuvântului. Harul și cuvântul Domnului lucrează mântuirea în inimi, nu – după cum prea adesea ni se pare – cuvintele noastre în urechile și mințile altora.(…)”
“Gatiti calea Domnului, drepte faceti cararile Lui”, cu credinta si cu dragoste sa alergam toti cei impresurati de primejdii si de suparari, spre a dobandi mila si ajutorul lui Dumnezeu. Ca mult poate a ne ajuta, ca un dumnezeiesc inaintemergator si prieten de aproape al lui Hristos.
Dumnezeu, pentru rugăciunile Preacuratei Născătoare de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria, cu ale cinstitului slăvitului Prooroc Înaintemergătorul si Botezătorul Ioan, a cărui sfântă nastere o prăznuim astăzi si pentru ale tuturor sfintilor, să ne miluiască, să ne mântuiască pe noi ca un bun si iubitor de oameni. Amin.
La Mulți Ani de sânzâiene !
Sânzienele sunt sărbătorite pe 24 iunie, ziua în care se face pomenirea nașterii Sfântului Ioan Botezatorul. În calendarul popular, ziua de 24 iunie este cunoscută și sub denumirea de “Cap de vară”, pentru că acum soarele ajunge la apogeu.
Legenda spune că Fecioara Maria a căutat ceva cu care să improvizeze un așternut moale pentru pruncul său. Ieșind din iesle a văzut o plantă cu multe flori albe, pe care a decis să le culeagă. A făcut din ele un așternut moale și înmiresmat, iar în momentul în care pruncul Iisus a fost așezat pe ele, florile s-au colorat din alb în galben, culoarea aurului. În prezent, în puține locuri, la sat, se mai realizează așternuturi și perne din sânziene galbene.
Prin calitatea sa de a inflori in cea mai lunga zi a anului si cu insolatia cea mai puternica, sanziana a devenit reper calendaristic pentru aprecierea stadiului de dezvoltare al culturilor; daca infloreste inainte de ziua care ii este dedicata, 24 iunie, stadiul vegetal al plantelor este avansat si invers. In nordul Romaniei si in zonele de munte la infloritul sanzienii se incepea cositul pajistilor.
Pentru farmacopeea si cosmetica populara florile sunt culese, dupa un anumit ritual, in zorii zilei de Dragaica (Sanziana) iar tulpinile, semintele si radacinile toamna. Plantele de leac recoltate la Sanziene se legau buchete si, impreuna cu o funie de usturoi, se pastrau afara, sub grinda acareturilor pentru a fi folosite la nevoie. Planta sau anumite parti ale plantei au diverse intrebuintari: pusa in scalda intareste copiii debili, zeama obtinuta din zdrobirea frunzelor vindeca frigurile, plamadita in rachiu vindeca loviturile si vatamarile, cu roua cazuta in noaptea de Sanziene si recoltata in zorii acestei zile se tratau diferite boli de ochi si de piele, fetele si femeile tinere care se tavaleau in noaptea de Sanziene in roua cazuta pe iarba deveneau mai frumoase si mai dragastoase
Adesea “Dragaicele” sunt confundate cu “Sanzienele”. Dupa unii specialisti, sarbatoarea Sanzienelor isi are originea intr-un cult geto-dacic stravechi al Soarelui. Aceste personaje au fost adesea reprezentate de traci inlantuite intr-o hora care se invarteste ametitor.
Hora Drăgaicelor
Noaptea Sânzienelor,
Între cer și pământ…
Iubite de Lună și vânt,
Plutesc peste plaiuri…
Alaiuri de zâne cântând.
Cunune-mpletesc…
… din razele Lunii,
Din florile-alese
Proaspăt culese…
Din roua de seară…
Cunune-mpletite.
Soarele și Luna… de-or purta cununa…
Fi-vor numai Una.