[sophia]

În prealabil postat de N.Priceputu

Îmi cer scuze. Din felul în care ați înțeles tu și sophia ceea ce am scris e clar că n-am fost explicit. M-am referit la „lume” în sensul în care e folosit uneori în Noul Testament, respectiv la lumea ruptă de Dumnezeu și la compromisurile pe care le presupune încercarea de a fi și cu Dumnezeu și cu păcatul.
Altfel, lumea în sine (creația lui Dumnezeu) nu are nimic rău și nu se opune împărăției cerurilor (pe care o găsim în noi, acum și aici, nu după moarte). Trăim cu toții în lume și în ea trebuie să ne sfințim. Ba să o sfințim și pe ea. Trebuie să mergem la serviciu, să ne facem familii și să avem grijă de ele, să le dăm celor din jur dovezi (inclusiv materiale) de iubire.

Toate îndatoririle pe care le avem în lume – în casă, la serviciu – nu contravin legăturii cu Dumnezeu, care, și ea, trebuie să fie permanentă. Adică toată treaba poate fi însoțită de rugăciune, iar profesia poate fi (și trebuie) practicată cu gândul la Dumnezeu, cu dragoste de el și față de semenii care vor avea parte de rodul muncii noastre. Să lucrăm, adică, în primul rând pentru oameni, fără a ne dezinteresa cu totul de bani. Însă e foarte important ca ei să fie o consecință a darului nostru pentru ceilalți, nu un scop în sine.

Nebunia de care vorbeai ar putea apărea din cauza divorțului dintre credința în Dumnezeu și felul în care trăiește lumea necredincioasă. Dacă ai un dublu ideal, adică ești orientat atât către sporirea confortului și a plăcerilor personale (de exemplu), sau dacă vrei să împaci și lumea (care alege păcatul) și pe Dumnezeu, te vei rupe. Pe primul loc nu poți să le pui pe amândouă; ceva va trebui sacrificat. Dumnezeu nu poate sta pe locul doi. Îl vom pierde cu totul.

Poate credem că lumea nu poate fi despărțită de păcat și că suntem condamnați la compromisuri permanente. Că trebuie să ne supunem șefilor, soțului, familiei, chiar și atunci când ei ne cer să păcătuim. Dar dacă asta înseamnă despărțirea de Hristos, ce vom alege? Dacă șeful îți spune să minți, să înșeli clienții, să treci date false în contabilitate, într-un cuvânt să faci rău pentru a-ți fi bine? Dacă familia îți cere să nu mergi la biserică sau să nu te îngrijești de cei mai sărmani ca tine, sau să te preocupi întâi (sau numai) de casa ta, să-ți sporești confortul, să-ți iei o mașină, să poți merge în mai multe vacanțe (și mai scumpe)? Intră acestea în contradicție cu credința în Hristos și cu poruncile lui?

Ce facem? Alegem să le încălcăm cu bună știință, știind că în infinita Sa bunătate ne va ierta?
Da, ne va ierta, dar ce folos, dacă noi nu vrem și să ne vindecăm, ca să avem și să trăim Viața Lui? El ne iartă, dar noi tot în ale noastre rămânem, pentru că atunci când cerem iertare nu suntem sinceri, nu ne hotărâm și să nu mai facem păcatul.

Nu ne-a promis Hristos că vom avea parte de o viață ușoară în lume. Din contră: „În lume necazuri veți avea. Dar îndrăzniți! Eu am biruit lumea”

Frazele pe care le-am bolduit din textul tau se contrazic totusi cu restul textului si pana la urma inseamna ca si eu si fallen am inteles bine.

Si nu numai tu faci aceste afirmatii, ci multi altii si de aceea suntem multi care din deruta ajungem chiar la depresii si suferinte puternice.

Majoritatea (asa cred eu) ne dorim sa putem trai in lume dar intru Voia lui Dumnezeu. Concret:

Lumea (si pentru tine vad) inseamna oamenii d elanga noi, familie, colegi, serviciu, sefi etc.
Si multi o pun automat in pacat. Lumea este pacatul si trebuie sa ne "lepadam" de ea. Nu asa se spune? Sa ne lepadam de lume?
Si nu de aia se leapada si monahii de lume? Ca sa nu fie in pacat?

Si atunci inseamna ca alt pasaj din textul tau este neadevarat. Daca lumea este automat pacatul si trebuie s-o evitam, atunci contravine lui Dumnezeu. Chiar si in forma pe care spui tu. Practic imbinarea: familie si rugaciune se pare ca este incomtabilia, sau serviciu si biserica/rugaciune etc.

Sigur, in lume sunt si exagerari, adica pacate (desfranare, lacomie, manie, etc.). Dar lumea nu inseamna automat pacat si nu este impotriva lui Dumnezeu.

Si exact acolo incepe problema si suferinta noastra (pana la depresii si tulburari psihice): can vrei sa le impaci pe amandoua si si cand vrei sa le pui pe toate pe o scala.

Eu am mai spus undeva: Dumnezeu (dupa parerea mea) nu sta pe nici un loc, nici pe unul si nici pe doi. El sta in noi tot timpul. Punct. Pe Dumnezeu nu-l punem noi pe scale.
Daca Il iubim si stim ce avem de facut El este in toate si in noi. Restul lucrurilor le putem pe urma amplasa.
Dar apar si situatii cand chiar avem de ales si ne rupem (intai sufleteste) in bucati.
Atunci cand de ex. trebuie, mergem tot timpul la biserica, la post si sotia sau sotul intreaba...si de mine cand vei avea timp? Cu mine cand vei fi?
Sau cand este slujba si tu ai pe cineva bolnav care are nevoie de tine si nu stii: sa stai/sa te duci la slujba, sau la spital?

Ieri o alta situatie grea: preotul trebuia sa alega si el: sa faca slujba, sau sa spovedeasca oamenii care il asteptau, si el era foarte obosit si nu mai face fata. Sa refuze lumea care astepta, insemna pacatul lui si durere pentru cei care aveau nevoie de el, sa faca slujba...Unii vroiau sa se si impartaseasca.
Slujba lunga, de Rusalii...
Cum alegi in astfel de situatii?

Si ce sacrifici? Si de ce? Daca Dumnezeu este tot timpul cu noi si toate, de ce trebuie sacrificat ceva. Ma rog, ma refer aici la oamenii din jur si la nevoi omenesti. Uneori confortul personal inseamna lucruri necesare sanatatii psihice si fizice. Un concediu este necesar, un aliment, o ora de somn.
A fi cu familia este si confort sufletesc (iubire) si necesar sufletului si al tau si al celorlalti.
Cum alegi si ce sacrifici? Familia, sotul, copiii? Ii sacrifici? Ne cere Dumnezeu sa fim egoisti? Sa-i sacrificam de dragul idealului nostru personal de credinta?
Se poate gandi si asa in fond. Ca sa ne mantuim noi si sa ne respectam credinta si iubirea de Dumnezeu ar trebui sa-i sacrificam pe cei de langa noi.

Sunt nuante fine si probleme care nu se pot hotari asa usor. De aceea ajungem la probleme sufletesti, de constiinta, de suflet.