[AlinB]

În prealabil postat de cezar_ioan

A
Pomenesc doua afirmatii, suficiente cred pentru a arata ce lucruri scandaloase sunt scrise acolo, ce minciuni abjecte:
a) in psihologie si psihoterapie este evitata abordarea problemei mortii; este evitata (tabu?) tema mortii, chipurile!
b) se recomanda atitudinea "rabda ca trece de la sine", sau cam asa ceva.

Oameni buni, fiti va rog atenti ce texte cititi! Cu mana pe inima recomand sa nu va faceti idei preconcepute despre consiliere si psihoterapie daca nu aveti o minima experienta practica si o serioasa pregatire teoretica in domeniul vast al stiintelor psi.

In realitate, in marea majoritate a cazurilor, mai devreme sau mai tarziu in psihoterapie ne confruntam si cu problema mortii, a disolutiei fiintei, a pierderilor de tot felul duse pana la extrema definitiva. Ce altceva facem cand abordam doliul? Dar instantele suicidului? Dar problema existentiala a sensului vietii? Dar impulsurile criminale? Si asa mai departe...
Insa cel mai frapant exemplu este acela in care avem de intampinat o urgenta terapeutica, anume atacul de panica. Pe fondul unei anxietati generalizate, cel mai adesea, atacul de panica evidentiaza, printre altele, impresia subiectiva coplesitoare a mortii iminente.
Cum poate spune, asadar, cineva ca psihologii o dau cotita in fata problemei mortii? Pai, fratilor, este exact invers! Fix cu asta ne cam ocupam, mai mereu, incercind sa redam clientului nostru priza sanatoasa fata de o astfel de problema fundamentala.

Aici cred ca ai inteles tu gresit.
Ce vrea poate mai degraba sa spuna autorul este ca abordarea mortii difera in psihologie fata de perspectiva crestina.

In crestinism, moartea este chiar un element de reper, o perspectiva din care se poate judeca si chiar valorifica viata.

Nu doar moartea in sine - care singura nu poate fi valorificata cine stie ce ci moartea din perspectiva crestina si ceea ce urmeaza dupa ea.

Intr-adevar, ideea mortii, fara ceea ce ofera crestinismul in aceasta privinta poate fi chiar paguboasa si nu e de mirare ca un psiholog ne-crestin o evita.

Chiar si tu ai afirmat ceva de genul asta mai de mult, intr-un context crestin totusi si ti-am atras atentia asupra elementului "credinta" din ecuatia mortii, fara de care fara doar si poate, ai dreptate - perspectiva mortii este depresiva.

Faptul ca un psiholog vrand nevrand abordeaza problema mortii atunci cand natura problemei clientului o cere - este altceva, dar in rest sunt sigur ca o evita.

In schimb, in majoritatea problemelor, crestinul poate pune in lumina urmatoare dilema: maine mor, cum ma prezint in fata lui Hristos?
Judecand astfel, nu poate gresi sau in orice caz, se poate apropia de o solutie la probleme.

In al doilea rand, are impresia autorul textului (nu pot sa cred ca acesta este psihiatrul Avdeev! Exclus, cu totul exclus, un profesionist nu poate afirma asemenea bazaconie) ca psihoterapeutul te bate pe umar si iti da, contra unei sume frumusele de bani (mizerabilii detractori!), povata de coltul strazii "rabda si spera ca va trece totul de la sine, cu timpul, cu vremea...".
Dimpotriva! Oricine are o legatura cat de mica cu psihoterapia cunoaste ca atitudinea de baza a vindecarii/depasirii dificultatilor este una activa. Interventionala, adica a face lucrul potrivit, a lucra cu sine pentru refacerea stihiilor. Nici un minutel dintr-o sedinta de psihoterapie nu consta intr-o sueta agreabila sau dintr-o neimplicare care ar sugera vreun fel de pasivitate. Este exact pe dos: doi oameni (sau mai multi, in cazul terapiei de grup), aflati in relatie directa, fata catre fata, in relatie interpersonala, isi pun la lucru cat mai mult din capacitatile personale pentru a face sa functioneze, la un nivel macar acceptabil, fiinta umana a celui vatamat. Iar asta inseamna de obicei lupta, confruntare cu partea maladiva din fiinta, cu vulnerabilitatile clientului (dar si ale terapeutului!). O lupta adeseori colosala, epuizanta, pe viata si pe moarte, desi la prima vedere pare ceva agreabil si lejer... (intrucat terapeutul are mare grija la anumite detalii care tin de limitele clientului). Timpul singur, scurgerea vremii in sine, nu poate constitui solutia refacerii fortelor personale sau, ma rog, a sanatatii, integritatii omului. Trebuie facut ceva! Anume, lucruri sanatoase, folositoare.
Inclusiv in sedintele de relaxare, atitudinea si demersul presupun activism, implicare, conducere, reglare-autoreglare in alt mod decat in situatia de efort concentrat pe sarcinile curente. Intrucat a te relaxa nu insemana, cum cred necunoscatorii, a nu face nimic. Relaxarea constituie, asa cum este practicata in consiliere, un demers voluntar. E o treaba a vointei, o activitate cat se poate de complexa care cuprinde intreg psihismul. Consta in a face, a produce, a genera si conduce o alta stare a fiintei, in mod activ: starea de relaxare. Cine crede ca relaxarea e ceva invecinat cu lenea, are de parcurs pagina 001 din orice curs care are legatura cu aceasta chestiune.

Am inteles protestul tau din perspectiva de psiholog.
Dar daca te plasezi in postura de crestin si te raportezi la antropologia crestina, lucrurile se vad nitel diferit.

Pe scurt, "defectele" din psihicul individului sunt o consecinta a pacatului.
Pentru a se vindeca, omul trebuie sa renunte la pacat si sa se deschida in fata Harului.

Ori, aceste concepte nu exista in psihologie, ci doar eventual niste surogate.
Psihologul lucreaza la un nivel mai superficial al naturii umane, trateaza mai degraba simptomele, defectul din gandul omului, insa profunzimile spirituale ii sunt innacesibile, pentru ca profesia eclude o orientare spirituala si mai mult chiar, ii poate interzice sa induca asa ceva pacientilor sai.

Ex.:
Iertarea - poate fi abordata din doua perspective.
Psihologica - iarta ca sa-ti gasesti pacea, sa nu mai fii macinat de ura, care te distruge pe tine si nu pe obiectul urii tale
Crestina - iarta pentru ca "ne iarta noua greselile noastre precum si noi iertam gresitilor nostri".

Sigur, perspectiva crestina nu o exclude si pe prima, dar prima nu o include pe a doua.
Aparent, pentru omul necredincios si a doua este doar o strategie psihologica, insa implinita faptic se translateaza in Har iar Harul alina, vindeca, la nivelurile profunde ale fiinte, ceea ce e mai profund decat o sedinta de relaxare cu psihologul de unde omul necredincios pleaca la fel de egocentric si fara o perspectiva duhovniceasca asupra vietii si faptelor sale.