GENERATIA DEZRADACINATA A ROMANIEI
La conferinta AFR din 27 aprilie a participat si Ștefania Hălăucă, o tinara absolventa a Institutului Ortodox din Bucuresti. Tema prezentarii ei a fost unica si s-a focalizat pe tanara generatie nascuta dupa decembrie 1989, o generatie neancorata, se pare, in valorile traditionale ale parintilor lor. O generatie, am zice, dezradacinata, fara radacini intr-un fundament valoric temeinic. Observatiile lui Stefania ni s-au parut interesante si le publicam astazi.
De ce cred eu că e nevoie…
Aș vrea sa vă vorbesc despre și din perspectivă personală asupra generației din care fac parte, generic numită a celor „cu cheia de gât”. De unde venim, cu ce ne-am confruntat și de ce avem nevoie de la oamenii implicați și cu experiență, atât pentru noi cât și pentru comunitatea noastră. Într-un fel e impropriu spus ”generație” deoarece mereu au existat segmente de populație aflate în tranziție (chiar criză) socială, culturală, identitară ș.a.m.d.. Cred însă că amploarea pe care a luat-o acest fenomen în urma anilor de experiment comunist justifică întrebuințarea termenului, în special prin efectele vaste și pe termen lung, alimentate chiar de noua orientare politico-socială de după 1989: întreținerea și fabricarea de false valori și secularizarea.
Însă ceea ce vreau nu este să fac o analiză sociologică, ci să vă vorbesc despre oameni și frumusețea vieții. Părinții mei fac parte din cei mulți transplantați de comunism. Plecați din adolescența timpurie la oraș pentru a-și urma visele și a realiza altceva, mai mult, decât știau că pot face în satele natale, s-au trezit ”șuruburi și piulițe” în industrie, într-un mediu neprielnic dezvoltării. Oameni frumoși, minunați, cu potențiale uriașe (inteligență, simț și talent artistic, ș.a.m.d.) au avut neșansa unui context contextul nu tocmai favorabil și a unei vieți deloc ușoare.
În urma lor am venit noi, copiii clasei muncitoare de la periferia București-ului. În noi s-au împletit atâtea încât mă minunez că nu avem dungi și picățele. Exuberanță și violență domestică, alcoolism și școală multă, veri la țară și televizor, jocuri în fața blocului și fugi de acasă, bucuria imaginației și zilele când nu era nici pâine în casă, salariile părinților azi măricele, peste un an prea mici, pasiuni înălțătoare și tentații toxice aduse de vântul schimbărilor (nu voi uita niciodată prima dată când cineva a vrut să-mi ofere droguri, nici primul caz grav de dependență despre care s-a dus vestea în cartier, de fetele racolate pentru prostituție în străinătate sau videochat, obscuritatea internetului - a chat-urilor atât de populare...spiralele yoghine, visul perpetuu al îmbogățirii peste noapte… ), mersul la biserică, orele de religie, istoria (încă nealternativă), propagande pro-occidentale și nostalgii comuniste, tranziții interminabile și politici experimentale, și-atât de multe altele.
Noi am crescut în tot acest amalgam. Necunoscând vreun alt fel de viață nu am avut dificultăți prea mari în adaptare, însă adaptarea (alinierea) s-a făcut mai mult la situație și cerințe decât la normalitate. În acest context am crescut, trăind multe din cele mai sus înșiruite și altele asemenea, rele și bune. Mică fiind m-am simțit adesea captivă. M-am întrebat plângând ”de ce?” și mi-am imaginat răspunsuri de tot felul, visând aproape zilnic la sprijin, la cineva care să fie lângă mine, un împăciuitor mai curând decât un justițiar și, mai ales, o mână întinsă.
Crescând, într-o zi mi-am zis că e suficient și am luat inițiativă. În urma acesteia au venit sprijinul, răspunsuri, lămuriri. În același timp au venit alte lupte și zbateri. Pe de o parte vedeam că normalitatea cere eforturi susținute și că nu presupune neapărat și imediat dispariția problemelor cu care mă confruntam, iar pe de altă parte îmi conștientizam tot mai clar, mai acut, golurile din formarea mea ca persoană. Din fericire noua conjunctură mi-a permis și conștientizarea faptului că Cineva mi-a fost totuși alături (mereu m-am simțit în biserică ca acasă, acum însă începeam să fiu în Biserică). Astfel mi s-a schimbat perspectiva dinspre durere spre seninătate. Făcând acum o analiză obiectivă, ”cheia de gât” și toate celelalte greutăți, dar și greșelile (destule) pe care le-am făcut m-au format. Și cred (și sper) că m-au format mai mult decât m-au deformat.
Toate au fost, sunt și pot fi cu folos. Se spune că toți ne naștem la timpul potrivit, în momentul oportun nouă și celor din jur. Cred că e adevărat. În relație cu oamenii toată experiența de viață m-a făcut să pot să aud (ascult) și să iubesc. Descopăr astfel, pe cât pot, în fiece om un adânc și-un munte de frumusețe, de lupte… un amalgan de timp, spațiu, Cer și pământ care mă bucură. Și am ajuns să cunosc pe mulți asemenea mie, cu experiențe grele, complexe de viață.
Parte dintre noi vrem și ne străduim să fim pentru ceilalți acea mână întinsă așteptată în copilărie. De altfel credem și știm că aproapele nostru e bucuria și mântuirea noastră. Acestea sunt motivațiile mele în și pentru lucrul cu oamenii pe care îl desfășor de aproape 10 ani. Acesta poate fi un punct de plecare și pentru alții...
Într-o comunitate (societate) intoxicată, bântuită de autism (un autism metaforic, dacă analizăm fenomenologic masele) și obiectificare (în toate aspectele ei), dragostea, aplecarea, demnitatea sunt cele care pot crea punți și rezolva probleme majore din interiorul ei. Fiecare are chemarea sa spre aproapele. De la liderul de opinie până la cel care șterge lacrimile, de la finanțator până la rugător fiecare are capacitatea de a sprijini. Nu sunt adepta ideii de filantropie. Făcând o analogie pot spune că filantropia scoasă din contextul vieții ca șansă de a unirie cu Hristos, ca drum spre libertate și iubire, prin urmare despărțită chiar de definirea ei („iubire de oameni”) este ca și cum ai striga în spațiu. Însă știu ce înseamnă un pic de implicare constantă în stimularea utilizării potențialului , în formarea sănătoasă a fiecăruia dintre noi.
Ajungând la viața cotidiană aud de multe ori cuvinte la adresa tinerilor și a țării. Cuvinte nepotrivite și nefolositoare, îndrăznesc să spun chiar injuste. Cunosc personal atât de mulți tineri - și nu numai - care întreprind acțiuni constructive încât refuz să mai ascult atitudinile negative la adresa lor sau a țării în care m-am născut. E totuși adevărat că sunt și oameni rătăciți, bulversați, luptați, formați în direcții lipsite de conținut, singuri ș.a.m.d.. Lângă ei este nevoie să fim. Este nevoie de oameni cu experiență care să se aplece spre sprijinirea celor ce vin în urma lor. De asemenea este nevoie de o mai bună comunicare și cooperare la nivelul ONG-urilor, fapt ce ar întări societatea civilă creștină și implicit susținerea valorilor normale, autentice și la nivelul aparatului politico-social.
O zicală foarte populară este „să punem mână de la mână”. Să facem astfel și să fim prezenți acolo unde este nevoie de noi. Spun acestea deplin conștientă că fără Dumnezeu nu pot face nimic și că în toate activitățile noastre El trebuie să fie centrul și aliatul principal. În final vreau să mulțumesc tuturor participanților la Conferința anuală a Alianței Familiilor din România și organizatorilor pentru întreaga experiență oferită. Sper din suflet ca informațiile prezentate să ajungă la cât mai mulți oameni și ca pe viitor numărul celor prezenți la eveniment să crească.
Ștefania Hălăucă