În prealabil postat de glykys
Draga MariS, ma bucur ca ti-a placut povestea. Vad ca se opreste fix in punctul culminant, cand Dragonul Celest il aresteaza pe batranul pictor, iar acesta il intreaba smerit cu ce l-a putut supara pe marele Dragon Celest, cel vesnic tanar, care are 10.000 de vieti un pictor batran si amarat.
Din ce imi aduc eu aminte, Dragonul ii marturiseste ca a fost un timp cand, copil fiind, a crescut intr-un palat plin de picturile minunate ale batranului, fara niciun contact cu lumea exterioara. Si era fericit, imaginandu-si ca lumea este exact asa cum e infatisata in tablourile sale. Cand a iesit insa in lume, a avut o mare dezamagire, ca nimic nu era ca in picturile din palatul lui. asa ca a hotarat sa il pedepseasca pe pictor pentru marea inselare pe care i-o produsese. Mai intai pune sa ii scoata ochii, iar apoi il condamna la moarte. Pictorul are o ultima dorinta, sa mai picteze inca o data. Ajutat de ucenicul sau credincios, orb fiind, incepe sa picteze o barca pe o mare involburata. Toti sfetnicii dragonului sunt vrajiti de frumusetea tabloului, care, pe masura ce este creat, prinde viata sub ochii lor, pana cand marea desenata de batranul orb scufunda intregul palat al Dragonului celest. Pictorul si ucenicul se salveaza, plecand pe mare cu barca din tablou.
Acuma, eu dupa mintea mea zic ca aceasta povestire orientala trateaza raportul dintre arta si realitate. Dragonul celest sustine ca arta nu este decat o copie imperfecta a realitatii, ca e periculoasa, deoarece creează iluzii si ca trebuie eradicata, iar pictorul demonstreaza ca arta nu imita realitatea, ci o creeaza, ba chiar ii acorda valoare soteriologica.
Dar putem sa ii dam si un talc in nota crestina. Incerci sa i-l dai tu, Maris?
|