[cezar_ioan]

În prealabil postat de Dumitru73

ce este raţiunea?

O însuşire a minţii omeneşti de a se opune haosului, întâmplătorului care se naşte din ciocnirile oarbe ale firii naturale, ale forţelor naturii. Un mecanism antialeator, antientropic.
Câtă vreme ea rămâne închisă în sine, în deşertul omenesc pieritor al convenţiilor toate (de la limbaj la concepte etc.), se pare că nu-i altceva decât, cum zicea Dragoş, cel mult o iluzie a dumnezeirii. Lucire a mândriei.
Când, însă, raţiunea omenească se adapă din Izvorul Revelaţiei ("Fericit bărbatul care...") ea devine participare concretă a omului la "Facă-Se voia Ta...". Fiind, aşadar, co-creatoare cu Dumnezeu: a lumii şi chiar a Împărăţiei Lui.
Dîndu-i omului partea de contribuţie la împlinirea: rostului, sensului, destinului de coroană a Creaţiei lui Dumnezeu (şi de "prieten" al lui Dumnezeu).

P.S. Nu văd raţiunea ca funcţie strict intelectuală, deşi participarea gândirii şi inteligenţei la actele raţionale îmi pare evidentă. Raţiunea este un compozit al întregii alcătuiri sufleteşti, toate stihiile îşi dau mâna în alcătuirea ei, fiind loc şi pentru sentimente, voinţă sau, de pildă, atitudini în pulsaţiile ei. Acest complex este orientat, repet, antientropic, antiredundant, împotriva haosului şi a morţii, împotriva deşertăciunii, a irosirii destinului prevăzut de Creator pentru fiinţa umană: să Îl cunoască pe Dumnezeu şi astfel să trăiască toată dreptatea şi fericirea hărăzite nouă de Iubirea Divină.
Raţionalismul păcătuieşte tocmai prin aceea că omul îşi atribuie sieşi toată dreptatea, în loc să se facă părtaş (deschis şi întrepătruns) cu toată fiinţa la Dreptatea lui Dumnezeu.
Raţiunea umană trebuie şi poate (doar atunci când trăieşte în Biserică) să ţină destinul nostru conectat la Dreptatea lui Dumnezeu.
Cunoaşterea, pe de altă parte, poate fi chiar supra-raţională (ceea ce deschide, însă, o altă posibilă discuţie, deoarece sensul termenului de raţiune are aici alt accent).