Citat:
În prealabil postat de georgeval
"Credinta crestina, spune un teolog, dovedeste ca suferinta are un rost, ca este cea mai inalta "scoala" de cunoastere. Fara suferinta, omul poate evita toata existenta si poate face abstractie de semeni. Suferinta este imperativul care il preseaza pe fiecare om sa ia act de existenta semenilor sai, sa-i accepte, sa se deschida si de fapt sa se sacrifice pentru ei. Suferinta este modul total, modul suprem de recunoastere, cel mai bun si cel mai pedagogic mijloc de formare si de implinire a omului pe pamant. Ea este pedagogia divina a maturizarii si implinirii, nu in absenta, ci in prezenta si asistenta lui Dumnezeu".
|
De ce credeți că există o legătură directă între suferință și deschiderea față de semeni, așa cum spune teologul de mai sus? Respectiv o legătură în același sens - cu cât crește suferința, crește și deschiderea față de semeni?
Mi se pare că suferința ne poate apropia de Dumnezeu, căci suferința, sau boala, la care se referă acest topic, ne arată că suntem neputincioși, fără El. Se poate ca semenii să nu înțeleagă exact acest lucru. Unii sunt inconștienți, și refuză pur și simplu să recunoască, sau să accepte că planurile noastre se pot schimba neașteptat, că viața noastră e în mâna Domnului și tot ce putem face este să trăim în concordanță cu acest adevăr.
Cred că boala, sau suferința, ne îndreaptă atenția spre lucrurile cu adevărat importante. Sper. Ăsta ar fi folosul lor.
Revin însă cu întrebarea: în ce fel o suferință te apropie de semeni?