La primul copil am încercat și eu să aplic reguli din cărțile de psihologia copilului sau de pedagogie. Am învățat multe, la urma urmelor astfel de studii și articole au schimbat metodele de creștere și de educare a copiilor. Practic nu prea mi-a reușit. La 22 de ani mai degrabă mă jucam eu decât să-i ofer ei clipe plăcute prin joc. Iar când era vorba de pedepse, mi-era groază să o chinui pentru o „eternitate” de 3 minute la colț. De bătut, am bătut-o când și-o pus viața în pericol. Am întrebat-o odată: „Puiul mamei, ce alegi, o palmă la fund sau să nu-ți dau voie în parc după-amiază?” Era mărișoră, știa că a greșit și a ales bătaia pentru că durează mai puțin.
La al doilea am zis că nu mai greșesc. Înarmată cu multă răbdare și cu un teanc de manuale, eram pe deplin hotărâtă să-l educ cu „dragoste și fermitate”. Dar am născut greu, am trecut pe lângă moarte amândoi și a urmat un timp de deznădejde, apoi un timp de rugăciune, apoi un timp de revoltă. Ne-am revenit amândoi, și trupește și sufletește, dar în ani. Și în anii aceștia m-am îndepărtat binișor de la a încerca să fiu o mamă aproape perfectă a unui copil aproape sfânt. M-am bucurat că trăiește și că e al meu și că pot să stau cu puii mei acasă (iar pentru ultima aceasta îi mulțumesc soțului meu). Mi-ar fi plăcut să-și dezvolte una din însușirile naturale, l-am lăsat să încerce orice i-a stârnit interesul. N-o fost să fie, cine știe pentru ce s-o fi născut el...
Nu cred că e necesar ca părinții să fie tot timpul de acord, dă impresia unei coaliții împotriva propriului copil. Noi am perpetuat ceea ce ne-am însușit de la părinții noștri: eu îi pârăsc că nu mă pot abține să-i spun lui tot, el îi ceartă pentru că au supărat-o pe mama lor, eu plâng că e prea aspru și tot așa, din scandal în scandal, ei cresc și noi îmbătrânim. Nu suntem un model de familie, nu trebuie să se ia nimeni după noi, ceea ce vreau să spun este că suntem diferiți, poate ar trebui să ne păstrăm sinceritatea și bunul simț și atât. Că această prea propovăduită blândețe însoțită de o ușoară fermitate seamană a tactică de manipulare și naște prunci care nu vor putea înțelege niciodată în viața lor anumite versuri păunesciene.
Deci pledez pentru autenticitate, datoria mea de mamă (că asta sunt, nu sunt nici educator, nici formator, nici îndrumător, mamă sunt) este de a le oferi ocazia de a-și completa zi de zi registrul de emoții cu dragostea sau cu ciuda mea, cu respectul sau cu disprețul meu, cu bucuria sau cu mâhnirea mea. Nu mă mai ascund de mult în fața lor și tot ce e în mine știu și ei. O fi bine sau nu, n-am de unde să aflu acum, dar nu vreau să se întrebe vreodată cine le-au fost părinții, că ei nu i-au cunoscut.
Și le mai citesc basme, dintr-acelea cu eroi adevărați care-și ucid trădătorii și își jertfesc viețile pe altarul cine știe căror iubiri imposibile. Consider că poveștile contemporane sunt seci, zânele lor sunt sterpe, orice pornire spre sublim e distrusă din fașă, iar echilibrul în viață a devenit sinonim cu neputința de „a muri eroic pentru o cauză” (pentru cei maturi a se citi „a trăi modest în slujba ei”); ghilimelele sunt ale lui J. D Salinger, nu mai știu din care scriere, cred că din „De veghe în lanul de secară”, asta da carte de citit de către părinți și viitori părinți.
|