[vsovivivi]

Iubirea minciunii măririi de sine, îţi place prin orice să fii lăudat, flatat, alintat, mărit pe nedrept, luat drept înţelept, privit cu privilegiu şi îngăduinţă orice ai face, adulat, visat, dorit, invidiat, iubit fără ca să iubeşti şi tu, de parcă toate ţi s-ar cuveni numai ţie...

...şi toate astea şi multe altele, poartă numele de fuereges, ergeges, adică e vorba de mânia regelui, puterea patimii egoiste, iubirea egoistă iubirea auto-înălţătoare de sine cu judecăţi 'drepte' pe nedrept, căci toate vin din dreptatea fără credinţă şi din sfinţenia fără curăţenie adică din sminţenie, adică vorbeşti de sfinţenia şi prea-curăţenia Domnului în timp ce ţie nici prin gând nu-ţi trece ca să imiţi binele, să urmezi exemplul Lui, să fii şi tu curat cu viaţă curată, aşa precum un pui vrea să fie asemenea părinţilor lui.

Şi asta se numeşte auto-corupere altruistă, sau patima primirii coruperii, căci unui astfel de suflet iubitor de sine pentru măriri mincinoase şi grozăvii şi vedetisme, i se ataşează orice alint ca mai tare să se iubească pe sine şi orice plăcere spurcată şi necuvincioasă ca mai tare să se înalţe ca un încrezut, şi aici se ataşează înţelepciunea şi deşteptăciunea şi 'conştiinţa' şi se lipeşte de patima asta a iubirii de sine şi aşa sminţişorul desfrnat se crede tot mai înţelept, sfânt, drept.

Însă dreptatea şi judecăţile lui sunt din necredinţă, căci dreptatea lui i se socoteşte necredinţă, căci este un pîrâcios şi un judecător răzbunător spre deosebire de părintele Avraam şi Sarra a căror credinţă se socotiseră Dreptate căci au crezut în bunătatea şi sfinţenia Domnului chiar atunci când li s-a cerut să-l jertfească pe unicul fiu al lor, şi crezând şi în puterea Domnului căci s-a căit Sarra pentru faptul că a râs când Domnul a spus că va rămâne însărcinată şi va naşte un fiu căci se ştia nu numai stearpă ci şi bătrână... şi căindu-se acum Avraam şi Sarra credeau că Domnul are puterea de a-l învia pe Isaac... credinţă care li s-a socotit dreptate cu atât mai mult cu cât Avraam era milostiv cu cei drepţi ca nepotul său Lot, fiul unui frate al lui Avraam, şi era milostiv şi cu ceilalţi căci cu multă insistenţă s-a rugat de Dumnezeu să nu distrugă cetatea pentru câţiva drepţi dacă vor mai fi în cetate, pentru 10 oameni din miiile de locuitori ai Sodomei şi Gomorei, oraşe binecuvântate de Dumnezeu cu belşug de hrană şi de apă şi blestemate de năravurile spurcăcioase ale locuitorilor lor.

Domnul dacă n-a găsit 10 drepţi atunci a lăsat să vină peste ei foc din cer după dreptate... căci faptele lor erau demonice aşa încât niciun străin nu putea poposi sau trece pe acolo fără ca să fie el cunoscut (violat) de către tot oraşu'... indiferent dacă era bărbat sau femeie şi în toate găurile şi-n toate curăţiile şi-n toţi ochii. Acolo oamenii se potriveau cu păcatul şi cu satana, îngerul cel răzvrătit care se credea el mai sfânt ca Dumnezeu, ca o victimă vrednică şi nevinovată... din lene duhovnicească... fiindcă-i plăcea înţelepciunea trupească, adică păcălelile viclene şi făţărnicia, ca să-şi poată pune în aplicare planurile viclene şi răutăcioase ale necredinţei, vrând să distrugă tot ce poate distruge şi să întărească necredinţa şi îndoiala până cazi în păcate şi în patimi veşnice. Şi de atunci, Lucifer se numeşte satana.

''Du-te departe de la faţa Domnului, îngeres neascultător şi nesupus, în pustie şi în locuri fără apă şi fără oameni...'' ceva de genul ăsta i-a poruncit Dumnezeu.

Omul însă sărmanul, nici el nu-i mai bun, căci deşi el singur 'ajutat' de satana s-a autoînscăunat peste Dumnezeu, el iată că n-a recunoascut asta ci dându-se victimă a micimii, el s-a pus de şi-a ridicat turnul cel mare al babilonului cică să ajungă în cer şi să fie mai sus ca Dumnezeu.

Deci omul e culmea, căci deşi a furat şi s-a suit şi s-a auto plasat deasupra lui Dumnezeu, el nu recunoaşte asta şi ca o victimă a micimii el caută să se înalţe pe nedrept pe sine mereu de parcă nu s-a suit deja mai sus prin răzvrătirea şi neascultarea şi prin toate faptele sale, prin toată viaţa sa, deci iată că nicimăcar nu vrea să recunoască omul că este în închipuirea sa şi mândria sa nebună demult cu mult mai sus ca Dumnezeu, socotindu-se pe sine sfânt şi pe Dumnezeu un tată rău şi păcătos, care nu merită credinţa lui.

Şi asta este semeţia omului, babilonul cel mic, sexual, erotic, fiindcă el vrea cât mai multe pofte şi cât mai multe plăceri deodată, toate proaspete, tinere, fecioare mândre, şi bune şi să aibă cât mai mulţi bani ca să n-aibă griji, ci să facă ospeţe mari aşa ca Marta şi acolo să cheme nu pe Iisus cu ucenicii ci pe toţi oaspeţii ce te peţesc la plăcerile păcătuirii şi ale răutăţii.

''Au doare...