[cezar_ioan]

În prealabil postat de laurastifter

Credinţa nu este ideologie, ci adevăr; nu limitează, ci deschide orizontul spiritual, fiind, nu colecţie de definiţii, ci relaţie vie, personală şi dinamică a credinciosului cu Dumnezeu.
Dogmatica, hartă duhovnicească în drumul regăsirii patriei cereşti, nu poate fi confundată cu dogmatismul, cu ideologia, cu lipsa libertăţii spirituale.
Trist pentru creştinii ce cad din dogmatică în dogmatism, din Ortodoxie în ortodoxism, din trăirea concretă a comuniunii cu Dumnezeu în idolatrizarea unor cuvinte sau ritualuri a căror valoare incontestabilă constă tocmai în scopul lor ultim - comuniunea cu Dumnezeul Cel Treimic.

Văd rezumat aici tot ce încerc să transmit pe această temă de când sunt pe forum. Mulţumesc, Laura!
Aş vrea acum să îmi exprim o mirare: eu înţelesesem, la început de topic, că ideea propusă spre dezbatere se referă la receptarea şi trăirea subiectivă a Adevărului.
Altfel spus, cu toţii avem acelaşi Crez, cu toţii mărturisim aceleaşi dogme, însă considerăm firesc să înţelegem, să resimţim emoţional, să voim şi să făptuim în mod personal.
Merge careva cu picioarele altuia?
Gândeşte cineva exact la fel cu un altul, în toate detaliile şi pe toată durata timpului?
Îl doare pe vreunul măseaua din gura altuia? Nu ne-a făcut Dumnezeu persoane? Aşadar, pe lângă unitatea noastră fiinţială, de oameni făcuţi după chipul lui Dumnezeu, la care adaug şi calitatea/însuşirea de creştini: nu avem şi o subiectivitate personală? Una irepetabilă, unică şi originală, de unde şi crucea fiecăruia?

Aşadar, am crezut că se va pune accent pe acest lucru uimitor, cu adevărat tainic, anume: deşi suntem cu adevărat creştini cu toţii (măcar că suntem botezaţi şi am primit Taina Mirungerii), deşi ne închinăm Aceleiaşi Sfinte Treimi ş.a.m.d. - cu toate acestea suntem mereu subiectivi. Adevărul e Unul, re-prezentarea Lui în persoana fiecărui om are nuanţe cu totul unice, individuale, irepetabile.
Acesta credeam că e subiectul. Să ne minunăm împreună de această taină mare...

Cu atât mai mare taina cu cât, în ciuda unicităţii fiecărei persoane, suntem, iată, uniţi în Duh în comunitatea liturgică.

Or, din câte am constatat, s-a căzut repede (consider cu adevărat că e o cădere de la înălţimea subiectului propus) în veşnicele confruntări sterile. S-au repus plăcile, treaba cu mântuirea altora, cu ecumenismul etc.
Dar oare acesta a fost subiectul dintâi?
Cum s-a ajuns să ne rotim în aceleaşi cadre vechi?
Eu nu înţeleg, să mă iertaţi cu toţii. Cred că aţi rătăcit firul discuţiei de început, încât acu-i un vas spart în multe cioburi risipite, fraţilor... Iertare!

Ce-ar fi să reconsiderăm subiectul după miezul lui de început? Că doară nu plantarăm mere să culegem pere...:)
Laura, te întreb pe tine mai întâi, ca iniţiatoare a topicului: tu cum vezi problema? Ce ai voit de fapt să propui spre dezbatere? Care e tema, de fapt?