[cezar_ioan]

Dar ce să însemne această teribilă realitate omenească numită credinţă?
Să fie o idee? (eventual modelabilă computaţional, aşa s-o practice şi robotul?)
Să fie un sentiment? De care? De unde? Cum crescu? Are un profil anume, un tipar universal, un standard? O formulă?
Să fie un şir de vorbe? Un slogan? O definiţie? O biată formulă?

Să fie un fapt total conştient? Or, poate, cu totul conştientizabil?
Să fie un act subconştient? Poate chiar inconştient, măcar pe alocuri?

Să fie un obiect, ori ceva obiectiv, ori cu dimensiuni prestabilite, fixe, în mod mecanic puse?

Să fie o parte neschimbată în om, în sufletul omenesc? Ceva de oţel, vreun pietroi (asta să fi transmis Domnul când a spus "stâncă"?...), or, mai degrabă, un fenomen, un proces, un continuum de stări, de experienţe/fapte subiective şi colective înrîurite de Duhul Sfânt, susţinut şi viu nuanţat de harul revărsat prin Sfintele Taine, prin comuniunea cu sfinţii etc.

Se poate preda credinţa (câtă vreme e o învăţătură fixă) la şcoală?
Există o şcoală care predă la pachet şi pentru totdeauna credinţa?
Biserica livrează lui Ion credinţa gata confecţionată?

Nu e mai degrabă vorba despre ferment, despre aluat, despre seva care vine prin viţa, despre duh care umblă şi răsface, despre germinaţie perpetuă cât şade omul în trup?

Iar apropierea minţii de un conţinut al credinţei e aşa un proces de la sine înţeles de ne tot certăm că x sau y nu îl face bine?

Ce sunt dogmele şi Tainele de nu repere şi putere sfinţitoare dăruite sufletului omenesc spre îndreptare personală, bob cu bob?
Ce este mântuirea subiectivă, corelat cu mântuirea obiectivă?

Scos-am subiectivitatea umană din ecuaţie?
Păi scoatem persoana din ecuaţia mântuirii?
Pre când vom scoate, astfel, chiar şi Persoanele?....

Râvnim să facem un robot numit om şi un robot mai mare pe care să îl numim Dumnezeu?
Vai nouă, că ne rătăcim în faldurile mândre ale minţii, copii ce suntem...

Haideţi mai bine să ne minunăm de comuniunea noastră, a celor atât de diferiţi, de unici în primirea şi trăirea Cuvântului!
Cu această mirare cred că poate începe credinţa însăşi. Nu putem fi credincioşi în Hristos dacă negăm subiectivitatea fiecăruia şi dispreţuim alteritatea. Într-un fel, astfel ne respingem de fapt propria subiectivitate şi refuzăm unicitatea noastră între semeni. Or, noi suntem de fapt şi uniţi şi diferiţi, precum în corp celulele fac parte din ţesuturi distincte însă participă corelat şi condus după multe niveluri de reglaj simultan la viaţa unuia şi aceluiaşi organism. Nu este, oare, aşa, Biserica noastră?