[cezar_ioan]

Am descoperit în urma bogatului dialog de pe forum, pentru care sunt recunoscător tuturor, că raţionaliştii mă văd sentimental iar iubiriştii sentimentali mă văd raţionalist şi scorţos.
Urâte-mi sunt aceste extreme, pe care le socot abatere de la drumul drept, cădere, înşelare - cum se spune...
Dar nu despre mine vreau să vorbesc aici, m-am pomenit doar pentru că am desluşit câte ceva despre duhuri şi poziţii omeneşti resimţind pe propria piele unele lucruri.
Ei bine, să cugete/să descopere/să îşi reamintească, rog frumos, raţionaliştii, că Biserica nu-i perete plin cu formule matematice, nici teorie crescută concept cu concept pe o linie paradigmatică neabătută, triumfalist (câte surprize nu are omul credincios la fiecare pas, câte abateri nu aduce Duhul, Care suflă unde voieşte şi cum voieşte, în viaţa chiar a fiecărui om; câte certitudini sunt zdrobite în viaţa de credinţă pentru a lăsa loc unor muguri noi, plini de seva sfântă şi sfinţitoare a harului). Dacă ar fi aşa, ar fi o făcătură umană care moare de dragul coerenţei ei narcisice iar nu o lucrare vie, Dumnezeiască, dincolo de liniile de ordonare ale minţii noastre aşa-zis raţionale. Dincolo de previzibil şi controlabil.
În Biserică împărtăşim şi clădim bucurie (bucurii ale credinţei), nădejde (a mântuirii, a vieţii veşnice în Împărăţia lui Dumnezeu), în Biserică trăim şi deznădejde, uneori, fie şi ca o fulguială trecătoare. În Biserică surîdem, plângem, suspinăm.
Domnul Însuşi, spune Tradiţia, plângea deseori...
În Biserică simţim şi resimţim, voim, căutăm şi trăim tensiunea sufletească a căutării, răsuflăm uşuraţi uneori, ne mirăm, ne silim, ne nevoim etc.
În Biserică, în viaţa de credinţă, toate stihiile omului îşi dau mâna spre îndreptare sub har. Poate şi în acest sens, al întregului fiinţei umane (lucru desconsiderat de raţionalişti), părintele Rafail spune că Ortodoxia e "firea omului". Întreaga lui fire.
Raţionaliştii pun sub obroc tainiţele sufleteşti şi se lăfăie cu lăcomie în lucirile minţii, scotomizînd Scriptura şi Tradiţia după vreo idee, ceva, vreun argument şi contraargument.
Scolastică, nimic altceva, reminiscenţe ale unor obiceiuri urâte, străvechi, ciopârţite şi ciopârţitoare.
În Biserică, însă, compătimim, iubim, iertăm, ba chiar urâm (păcatul, viclenia, minciuna etc.).

Cât îi priveşte pe iubiriştii sentimentali, să îmi îngăduie o reamintire: nu-i după pofta inimii noastre înaintea lui Dumnezeu, nu nevoile noastre primează, nu le putem răstălmăci şi bibili pe toate precum ne dictează nouă pohta. Există repere puse de bărbaţii îmbunătăţiţi prin Duhul, o istorie, o dogmatică împotriva rătăcirii, există cărţi îndrumătoare, există cuvinte pline de toată bogăţia, există rugăciuni a căror haină nu e întâmplător una anume, sunt rigori fireşti ale îndreptării, sunt limite peste care nu putem trece decât spre pierzanie. Dumnezeu are Logica Lui, Raţiunile Lui fie că ne place fie că nu. Să ne silim să ne placă, înţelegîndu-le, meditînd la ele ("Fericit bărbatul care..."), rostindu-le până când ne deprindem cu meşteşugul şi puterea lor tainică. Revelaţia are logica ei proprie, anume Dumnezeiască. Fericit cel sărac cu duhul, că o înţelege...

Aşadar, dincolo de raţionalism şi sentimentalism în credinţă, care sunt şi surse inevitabile pentru coloritul divers al re-prezentării subiective ale Unuia şi Aceluiaşi Adevăr, Hristos Domnul, să devenim conştienţi de dificultatea noastră de a fi pe Cale. Cu toţii cred că avem această dificultate de întâmpinat şi, ca urmare, s-ar cuveni mai degrabă să fim solidari în urcuş, în îndreptarea personală, decât mereu insistenţi pe greşelile sau lipsurile (după subiectivitatea noastră, deseori) celorlalţi.

Nu spun că eu sunt prea înaintat în acest deziderat, spun doar că îmi dau seama de el şi, dacă nu mă înşel, cred că Hristos Domnul tocmai aceasta ne pune ca sarcină eliberatoare de lut, către Cer.

Perspectivele şi subiectivităţile toate sunt omeneşti, ţin de biografie, însuşiri ale firii personale, context istoric, varii influenţe. Dar Duhul cunoaşte aceasta, admite şi lucrează pe măsura fiecăruia, în slăbiciune. Acolo unde Duhul sprijină şi poartă, de ce venim noi să penalizăm cu iuţeală? Oare nu din nerăbdare şi frici? Oare din credinţă dreaptă o facem?
Creştinul, aşa cum îi cunosc eu pe oamenii creştini de azi, e o fiinţă fragilă, delicată, gingaşă. De nu l-ar păzi harul lui Dumnezeu, s-ar sparge mai uşor ca un vas de faianţă.
Orice subiect duhovnicesc ar trebui abordat cu o infinită delicateţe, cu nemăsurată gingăşie datorată lui, interlocutorului dar şi propriului suflet, care e în locul acela încă neclar precum un fir de iarbă abia încolţeşte. Ce bun face acolo cizma şi tractoru, bâta şi motorul?
Ne lipseşte blândeţea, delicateţea, dulceaţa în cele duhovniceşti mai întâi. Facem ideologie seacă, logicistă ori pătimaşă, când sentimental-stupidă, când scrâşnită printre dinţi. Mă iertaţi.