Eu văd o diferență de abordare a creștinsmului, a vieții în Hristos. Pentru mine nu este atât de importantă lupta de idei pentru că viața în Hristos este mult mai mult de atât. Ortodoxia nu trebuie să fie o luptă pentru păstrarea unei concepții integre, nici (și aici nu mă refer la tine) să fie doar o expresie a conservatorismului în opoziție cu modernismul. Ea nu poate fi decât Calea care ne duce la Hristos.

Din cauza asta cred că mă situez nu pe o poziție contrară celei pe care o adopți, ci doar prefer ca discuțiile să se mute într-un alt plan; accentele pe care le pun în privința credinței sunt altele decât cele pe care le pui tu. MariS a ilustrat destul de bine în postarea de la povești cu tâlc diferențele. Poate nu-ți place povestea lui, însă esențial este că ucenicii care au căutat iubirea au căutat-o în aceleași cărți ca și cei care căutau adevărul. Nu este vorba de un iubirism prost, neluminat de dreaptă credință. Toți ortodocșii spun: și (dreaptă) credință, și iubire, în lumină. Un lucru, însă, cred că ne diferențiază: felul în care abordăm corectitudinea mărturisirii; în timp ce pentru unii exprimarea fără greș a învățăturii de credință este esențială, pentru alții (între care mă număr), „corectitudinea” ar fi o bună așezare duhovnicească, o inimă curată (și o minte luminată, totodată). Nu pot fi un creștin bun (deci corect) atâta vreme cât n-am scos păcatul din mine, iar ochii (minții și ai inimii) îmi sunt întunecați. Nu sunt un creștin bun dacă nu am o viață vie în Hristos, dacă nu trăiesc viața Lui.

Iar până nu cunosc mă curățesc, până nu dobândesc Viața, nici Adevărul nu-L voi cunoaște. De aceea nu țin neapărat să-L exprim, corect, înainte de a-L fi cunoscut în viul vieții mele.
Dacă Adevărul este Hristos, Îl vom putea, oare, exprima în formule dogmatice?
A nu se înțelege că resping dogma. Însă ea nu este decât dreptarul credinței, pe care putem sui ca o plantă spre Lumină.