[Parascheva16]

Studiile privind violenţa în familie realizate în România arată că, pe durata vieţii, 45% dintre femei au fost agresate verbal, 30% au fost abuzate fizic şi 7% au fost abuzate sexual. În România numărul femeilor victime ale violenţei în familie a crescut de 5 ori din 1996 până în 1998. S-au adoptat legi, s-au înfiinţat centre de consiliere şi adăpost pentru victime, fenomenul însă rămâne de amploare. Foarte puţin sau deloc cunoscut este faptul că femeia creştină are la dispoziţie, pe lângă mijloacele oferite de societate, şi mijloace duhovniceşti pentru a-şi vindeca familia de această patimă a mâniei şi agresivităţii.

Violenţa este o boală a sufletului

Ce aţi putea recomanda concret femeii aflate într-o astfel de situaţie? În afară de faptul că poate apela la diferite instanţe, din punct de vedere spiritual poate să facă ceva?

Da, poate şi este timpul să facă. Femeia a fost victimă a violenţei de-a lungul întregii istorii. Violenţa este o boală a sufletului, o patimă, un păcat care a cuprins omenirea încă de la început, de când Cain şi-a ucis fratele. Mânia care i-a fost dată omului de Dumnezeu ca să biruiască răul, a fost îndreptată asupra aproapelui. Şi pe măsură ce omul a devenit mai slăbănogit de păcate şi mai neputincios, şi-a îndreptat violenţa asupra celui mai slab decât el. În felul acesta femeia a devenit o victimă din ce în ce mai „autorizată”, în opinia lumii acesteia. Pentru că… aşa am apucat, aşa a fost dintotdeauna, că femeia e rea de gură şi trebuie bătută şi aşa mai departe…

Ca orice act de violenţă, îndreptat asupra oricui, violenţa asupra femeii este un păcat. Şi cine acceptă păcatul şi nu luptă împotriva lui, devine complice la păcat. Femeia care nu se împotriveşte prin căi spirituale, duhovniceşti, păcatului celui care o agresează, nu mai este doar victima acestui păcat, ci devine complice la păcat.

În privinţa violenţei asupra femeii este atât de greu… Nu pot vorbi fără implicare emoţională, pentru că eu însămi sunt femeie şi am crescut într-o familie în care femeia a fost victima violenţei. Tatăl meu, Dumnezeu să îl odihnească, o bătea pe mama. Şi eu, copil fiind, nu am văzut vreodată că ar fi pe drept. Poate că, omeneşte vorbind, or fi fost vreodată motive pentru care mama era lovită, bătută şi înjurată, dar Părinţii spun: oricare ar fi motivul, nu avem voie să ne mâniem, pentru că Dumnezeu ne dă putere să nu greşim când ne mâniem!

Dacă eu nu-L am pe Dumnezeu, care să mă apere de cel rău, care lucrează şi prin soţul meu, şi prin tatăl meu, şi prin fratele meu, şi prin vecinul meu, atunci eu nu mă pot apăra singură, decât prin act violent. Dacă el mă loveşte, eu îl jignesc, sau îl lovesc şi eu. Pentru că violenţa este o boală, iar când el îşi manifestă această boală, dacă eu îi răspund cu violenţa mea, nu fac decât să îi sporesc răutatea.

Mersul către vindecare la început pare imposibil, de aceea se şi înmulţeşte violenţa în halul acesta. Pentru că există nişte prejudecăţi, nişte concepţii, zidite în mintea căzută, bolnavă de păcat, care favorizează fenomenul. Unul este că „aşa sunt bărbaţii”. Al doilea e că sărăcia ar fi de vină. Trei: că alcoolul este de vină. Dar toate acestea sunt PREjudecăţi. Nu este adevărat. Adevărat este că sărăcia îl face mai violent pe cel violent, că alcoolul îl face mai violent pe cel violent, dar nimeni nu îmi ia mie răspunderea că sunt violent. Violenţa este boală a sufletului meu şi EU trebuie să mă fac sănătos.