Trebuie să fie și o memorie a inimii. Mă gândesc că asta ar face parte din memoria lui Dumnezeu de care vorbește Pelerinul.

Mă întrebam cu ce rămânem după moarte, văzând cum, îmbătrânind, mintea (și memoria ei) se poate altera, poate ajunge să nu-și mai amintească nici măcar pe cei pe care i-a avut mereu aproape. Și m-am gândit că trebuie să rămânem cu tot ceea ce am iubit de-a lungul vieții.

Și dacă L-am iubit pe Dumnezeu vom fi cu El, căci inima noastră Îl va recunoaște dacă a rămas vie, și îi vom recunoaște și pe cei pe care de-a lungul vieții i-am primit în casa inimii noastre.
Acolo, în adâncul din noi, sunt lăcașuri veșnice.
De aceea și marea grijă pe care trebuie s-o acordăm inimii și curăției ei. Vai de noi dacă o vom „mobila” cu deșertăciuni. Căci vom rămâne pustii.