Citat:
În prealabil postat de N.Priceputu
Mă întrebam cu ce rămânem după moarte, văzând cum, îmbătrânind, mintea (și memoria ei) se poate altera, poate ajunge să nu-și mai amintească nici măcar pe cei pe care i-a avut mereu aproape. Și m-am gândit că trebuie să rămânem cu tot ceea ce am iubit de-a lungul vieții.
|
Curios lucru, deși uită de la mână pân la gură, bătrânii dețin în stare de bună funcționare o memorie pe care am uitat să o menționez în listă: "memoria evenimentelor".
Cu ea își cam petrec tot timpul: "rumegă", evocă, parcă nu se mai satură să tot cântărească amintirile, faptele, întâmplările... Retrăiesc, cumva, scene din copilărie, din adolescență, din tinerețe. Își amintesc detalii extrem de precise, surprinzător.
Să fie oare o "încălzire", aici în trup, dinaintea Judecății? Ultim prilej de pocăință înainte de marea trecere?
Și, da, cred că această memorie este printre ultimele în stare bună de funcționare tocmai pentru că ea "locuiește" în cartierele dintâi ale persoanei, în cămările inimii, unde amprenta primelor impresii și fapte a fost mai pregnantă, mai puțin complicată de concepte și idei impersonale, generale și seci.
Bunica, de pildă, își amintea cum i-a trecut frica de soldații nemți (se ascunsese în șură dar au găsit-o soldații) când unul a scos o poză din buzunar, i-a arătat o fetiță la fel de bălaie ca bunica și, plîngînd, neamțul i-a oferit fetiței românce o bomboană și o mângâiere pe creștet.
Bunica era născută în 1914 și îmi povestea acest episod anul trecut, înainte să treacă la Domnul... Dar nu mai știa bine cine sunt eu, mă confunda cu tatăl meu care i-a fost fiu.