sursa: http://www.pagesorthodoxes.net/
În nevoința noastră, nu trebuie niciodată să ne grăbim. Este absolut necesar să îndepărtăm ideea de a face cât mai mult într-un termen cât mai scurt.
Dumnezeu nu încearcă niciodată să constrângă în vreun fel voința omului, dar nici noi nu putem să-L obligăm să facă orice. În rugăciunea noastră, tindem să stăm înaintea lui Dumnezeu în unitatea și integritatea ființei noastre, mai ales cu mintea unită cu inima. Pentru a realiza această fericită unire a celor două puteri principale ale personalității noastre, noi nu apelăm la nici un procedeu artificial (psihotehnic). La început obișnuim mintea să persevereze cu atenție în rugăciune, așa cum ne învață Părinții, adică să pronunțăm Numele lui Iisus Hristos și celelalte cuvinte ale rugăciunii cu trezvie. A chema cu atenție numele Domnului și a te osteni în fiecare zi să trăiești în conformitate cu poruncile evanghelice are drept efect unirea minții și a inimii într-o singură activitate.
În nevoința noastră, nu trebuie niciodată să ne grăbim. Este absolut necesar să îndepărtăm ideea de a face cât mai mult într-un termen cât mai scurt. Experiența de veacuri a arătat că unirea minții cu inima realizată într-o manieră psihotehnică n-a durat niciodată multă vreme. Și ceea ce este și mai grav, ea nu unește niciodată duhul nostru cu Duhul Dumnezeului Celui Viu. Ori noi ne punem problema mântuirii în sensul ei cel mai adânc. Iar pentru aceasta toată firea noastră trebuie reînnoită, din trupească trebuie să devină duhovnicească. Atunci când Domnul ne află în stare de a-I primi harul, El nu întârzie niciodată să răspundă umilei noastre chemări. Uneori, venirea Sa ne copleșește într-o așa măsură încât inima și mintea noastră sunt în întregime dăruite doar Lui; această lume văzută cedează astfel locul unei realități de alt ordin, superior. Mintea încetează de a mai gândi discursiv, devine toată cuprinsă de atenție. Inima intră într-o stare greu de descris: ea este pătrunsă de pocăință, însă de o pocăință de viață dătătoare. În același timp și răsuflarea se oprește. Dumnezeu umple totul și, astfel, omul întreg - duh-minte, inimă-sentiment și chiar trupul, nu trăiește decât pentru Dumnezeu: Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, mântuiește pre noi și lumea ta!
Numele dumnezeiesc, revelat oamenilor, a servit drept legătură între noi și Dumnezeu. Prin Numele lui Dumnezeu, sau mai bine zis, prin Numele dumnezeiești, se plinesc în Biserică toate tainele. Orice activitate trebuie plinită „în numele Domnului”. Prin chemarea Numelui Domnului, prezența sa devine vie, perceptibilă în mod continuu. Atât timp cât lucrarea noastră se realizează după voia Domnului, inima noastră este în pace, însă ori de câte ori deviem de la Adevăr, ea încearcă o anume rușine. Astfel că, prin rugăciune, noi realizăm un atent control lăuntric asupra fiecărei mișcări a duhului nostru; nici un gând, nici un cuvânt nu-i scapă. Această consecință a rugăciunii neîncetate permite să reducem la minim păcatele noastre. Doamne Iisuse Hristoase, Fiule și Cuvântul Dumnezeului Celui viu, miluiește-ne pre noi!
(Extras din cartea
Arhimandritului Sofronie,
Sa vie est la mienne, Éditions du Cerf, 1981)