As adauga. Domnul sfinteste lumea incepand cu Sine, cu trupul Sau, in iubirea Sa. In insasi purtarea crucii, in jertfirea Sa, Domnul desfiinta pacatul si sfintea faptura. Toata viata Domnului este purtare a crucii si desfiintare a pacatului. Si intruparea Sa, a Celui care "in chipul lui Dumnezeu fiind, ia chip de rob" (Filip. II, 7) , si nasterea in pestera, si faptul ca El «prin care toate s-au facut" vietuind pe pamant "nu are unde sa-si plece capul"; si hulirea din partea fariseilor ca «strica legea», sau "ca sta la masa cu vamesii si pacatosii", El "plinitorul legii", si Cel "fara de pacat..." etc.
Dar crucii, iubirii, ii urmeaza viata. Asa cum viata naste din iubire, din cruce naste o noua viata, invierea. Crucea descopera aceasta bogatie - de daruri si de intelesuri. Ea este fundamental descoperire a iubirii dumnezeiesti. Domnul spune : "Cine va cauta sa-si scape viata sa o va pierde ; iar cine o va pierde, o va dobandi" (Luca XVII, 33). Desigur, nu este vorba aici de pierdere, de desfiintare a fiintei, a constiintei, a chipului divin din noi, caci "Fiul Omului n-a venit sa piarda, ci sa mantuiasca" (Luca IX, 55). Este vorba de lepadare si de pierdere a iubirii patimase de sine, a raului, a ceea ce a devenit stricacios in noi, "pentru ca ceea ce este muritor sa fie inghitit de viata" (II Cor. V, 4). E vorba de rastignirea unei lumi si firi vechi pentru a obtine in schimb, cum spune Mantuitorul, "o dobanda", un "castig", mai multa "viata", un plus de existenta. "A muri este castig", zice Sfantul Pavel (Filip. I, 21) ; "Grauntele de grau... daca moare, multa roade aduce" (Ioan XII, 24). Invierea este deci o imbo*gatire a persoanei, a vietii; este o noua stare si calitate a fiintei, a fapturii, a trupului, care in Hristos Cel inviat devine "duhovnicesc, nestricacios, nemuritor" (I Cor. XV, 40-43). Iar crucea e calea si usa spre aceasta noua viata. De aceea Biserica o preamareste : "Bucura-te cruce vistie*rul vietii; bucura-te cruce, vasul luminii; bucura-te cruce usa taine*lor...!".
|