În prealabil postat de cezar_ioan
...............:)
Corect!
Dar analogia e un pic invers. Problema nu e ce le spun eu, ci cum rodește ce spun eu în fiecare.
Nu Dumnezeu e pricina diferendelor dintre noi (sau poate că e!, într-un fel care ne scapă), ci modul nostru personal de a fi, de a alege, de a rezona și lucra Voia Lui.
Uneori suntem mai centrați pe unitate, alteori pe diversitate. Nu-i bai.
Rău îmi pare a fi, însă, atunci când hrănim contrarii și contradicții. Slujim dezbinătorului.
Între conflictele personale, lăuntrice și dispoziția spre conflictul cu semenii (în mod cu totul special în chestiunile de credință) cred că e o legătură strașnică.
Prea mult nevrotism și paranoia, prea mult în creștinismul nostru cu sârmă ghimpată. Sârmă care-i pusă de noi, ortodocșii, nu de Domnul.
Ghimpele atitudinii, ghimpele resentimentului și al simțământului vădit fariseic. Nu avem stofă de vameși, nu avem...
Gheo al nostru își închipuie, sărmanul, că e bun creștin. În fapt, toată ziua își vede de dumnezeul lui, chiar când se roagă. Nu pricepe însă, nu remarcă, grobianul fariseu, cum e treaba cu Dumnezeul nostru, al creștinilor. Și când nu-i iese ciunga, când voia lui e surpată din te miri ce pricini, se crede îndurerat și lovit în aripa sfințeniei. Mamă, ce mai acatiste trage atunci Gheo, sărmanul! Și invers, când îi pică bine zarul, trăiește neroada impresie că e mare și tare... plăcut lui Dumnezeu. Iar pe semen firește că îl invidiază ori îl disprețuiește, după caz. Pământ bocnă împietrit, Gheo ăsta, adică majoritea creștinului de pe la noi, ortodoxul cică.
Majoritatea creștinului din mine, mai întâi! Că altfel nu-l întrezăream nici pe Gheo. Uite, însă, că îl mai descopăr oarecînd, că doar n-oi fi mereu boul boilor să neg sau să raționalizez la nesfârșit mișcările perfide de sub draperia fină a conștiinței mele. Mă mai trezește harul, Mila lui Dumnezeu și mă surprind uneori, prea rar comparativ cu frecvența pe care o bănuiesc ca fiind reală în adîncul inimii, cum/cât Îl îndurerez pe Hristos, mutilîndu-mă și surghiunindu-mă singur în țara nebuniei și a morții. Slavă Domnului că-mi arată, încă, starea mea!
Sfântul Siluan, Părintele Sofronie, Gheron Iosif, Părintele Paisie - nu umblau cu sârma ghimpată după ei. Își vedeau de rugăciune, de împărtășirea bucuriei în Domnul, de lacrimile căinței.
Avem și alte pilde vii printre noi, astăzi. Un exemplu ar fi Părintele Rafail. Să-i remarcăm atitudinea, tonul, duhul! Să luăm aminte la nuanțele gândului inimii sale...
Doamne ajută!
|