XVI. SMERENIA ÎN RELAȚIILE CU SEMENII UN MIJLOC DE A AJUNGE LA DRAGOSTEA DE APROAPELE
Dragostea față de aproapele este precedată și însoțită de smerenie. Ura față de semenul nostru este precedată de critică, de denigrare, de bârfă și de dispreț, cu alte cuvinte, de mândria noastră.
Sfinții călugări își aduc aminte mereu de cuvintele Domnului Hristos: “Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25, 40). Ei nu se apucă să cerceteze dacă semenul lor este vrednic sau nu de stima lor; ei nu acordă nici o atenție nenumăratelor greșeli ale acestora. Dar ei erau foarte atenți să nu piardă din vedere că semenul nostru este chipul lui Dumnezeu, și că Hristos însuși este atent la ceea ce-i facem, îngerul căzut din mândrie detestă o asemenea atitudine; el face tot ce poate pentru a-l înșela fără a fi băgat în seamă. Atitudinea smerită este străină înțelepciunii trupești și simțuale a naturii umane căzute, și trebuie să avem o atenție deosebită pentru a o păstra în memorie. Este nevoie de un efort interior susținut și de o colaborare cu harul divin pentru a o avea constant prezentă în minte când este vorba de relațiile cu frații noștri. Dar până ce, prin mila lui Dumnezeu, ne însușim în mod real o asemenea atitudine, ea suscită cea mai curată dragoste de oameni, aceeași pentru toți fără deosebire. O asemenea dragoste are o singură cauză: Hristos, cinstit și iubit în tot omul.
Această atitudine devine izvorul unei dulci căințe, a unei ardente rugăciuni făcută fără osebire și cu mare reculegere. Avva Dorotei avea obiceiul să-i spună ucenicului său, avva Dositei, de câte ori acesta se lăsa cuprins de mândrie: “Dositei, tu ești mânios. Nu-ți este rușine să te mânii și să-l superi pe fratele tău? Nu știi tu că el este Hristos, și că tu-l superi pe Hristos?”
Marele Sfânt, care a fost Apolos, le zicea adesea ucenicilor săi referitor la primirea fraților străini care veneau la el, că trebuie să-i cinstești cu o metanie până la pământ, pentru că nu te prosterni în fața lor, ci în fața lui Dumnezeu. “Ai văzut pe fratele tău? L-ai văzut pe Domnul Dumnezeul tău? spunea el. Lucrul acesta l-am primit de la Avraam (cf Facere 18). Și că trebuie să-i primim pe frați și să fim ospitalieri cu ei, am învățat de la Lot care-i silea pe îngeri să petreacă noaptea în casa sa” (Facere 18).
Acest fel de a gândi și de a se comporta l-au avut toți călugării din Egipt, foarte vestiți în întreaga lume prin asceza călugărească și prin darurile Sfântului Duh. Acești călugări s-au arătat vrednici de a fi prevestiți de dinainte de proorocul David: “oamenii rugăciunii veni-vor din Egipt” (Ps. 67, 32).
Sfântul Ioan Casian, scriitor bisericesc din veacul al IV-lea, relatează următoarele: “Din dorința de a cunoaște învățăturile bătrânilor, am pornit din părțile Siriei spre Egipt, unde ne miram noi că eram primiți cu atâta bucurie, încât nici o rânduială de postire nu mai era respectată până la ora stabilită pentru masă așa cum ne deprinsese la mănăstirile din Palestina. Oriunde mergeam, regula zilnică de postire era întreruptă, în afară de miercuri și vineri. Intrebându-i pentru ce se trece la ei cu atâta ușurință peste posturile zilnice, unul din bătrâni ne-a răspuns: “Postul mă însoțește tot timpul, iar pe voi, care curând veți pleca, nu vă voi putea ține necontenit cu mine. Postul, deși este folositor și trebuincios, e totuși o ofrandă dăruită de bună voie, pe când îndeplinirea unei lucrări a dragostei este impusă de învățătură ca o obligație. Prin urmare prin voi primindu-L pe Hristos, trebuie să-L hrănesc (Matei 10,40). Iar după plecarea voastră, voi putea despăgubi omenia, ce v-am arătat-o pentru El, printr-un post mai crâncen, asupra mea”, în adevăr. “Pot oare fiii nunții să fie triști, câtă vreme Mirele este cu El?” (Matei 9, 15), însă după ce va fi plecat atunci vor posti în libertate” (Așezămintele Monahale V, 24).
Dacă trăiești într-o mânăstire cu frați, consideră-te pe tine singur ca păcătos, și pe toți frații, fără excepție, ca pe niște îngeri. Intru toate dă-le întâietate. Când este preferat aproapele tău bucură-te și socoate lucrul acesta ca cel mai drept. Vei ajunge ușor la o asemenea stare de spirit încât vei evita întâlnirile prea dese și familiaritatea cu ceilalți. Dimpotrivă, dacă-ți vei permite relații prea strânse și comportări prea libere cu ei, nu vei fi niciodată vrednic a ajunge la măsura duhovnicească a sfinților, și nu vei putea zice niciodată cu sinceritate Apostolului: “lisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu” (1 Tim. l, 15).
Datorită smereniei tale în raporturile cu ceilalți și datorită dragostei pentru ei, împietrirea inimii tale va slăbi încet, încet. Ea va ceda ca o piatră grea ce este rostogolită să intre într-un mormânt, și inima va putea renaște pentru legături duhovnicești cu Dumnezeu, pentru care, până aici, era moartă. O nouă perspectivă se deschide ochilor duhovnicești care vor descoperi mulțimea rănilor pricinuite de păcat întregii firi omenești căzute. Ea va recunoaște starea sa jalnică în fața lui Dumnezeu și-i va implora mila. Inima va conlucra cu mintea prin tânguirea ei și printr-o umilă înduioșare. Acesta este începutul rugăciunii adevărate.
Dimpotrivă, Sfântul Isaac Sirul aseamănă rugăciunea omului plin de resentimente cu semințele aruncate pe piatră. Același lucru se poate spune despre rugăciunea celui ce-l judecă și-l urăște pe aproapele său. Nu numai că Dumnezeu nu primește rugăciunea omului orgolios și irascibil, ci și îngăduie Acelui ce se roagă în această stare de spirit, să suporte diferite ispite foarte umilitoare pentru ca, lovit și încovoiat de ele, să regăsească umilința față de semenul său și dragostea de oameni. Rugăciunea este expresia dragostei călugărului față de Dumnezeu (Scara XXVIII, 33).
de aici:
http://www.cartiortodoxe.com/carte/category/smerenie