[cristiboss56]

<< continuare >>
CUVÂNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae

Duminica a V-a după Rusalii (Vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei)
În unele cazuri însă momeala apare în noi fără să privim la unele lucruri externe. Atunci intră în lucru amintirea unui păcat repetat17. Oricum însă, atât în primele cazuri, cât şi în cele de al doilea, e foarte rezonabil să se admită că ultimul motor al momelii este un duh deosebit de noi, pentru că, altfel, de ce se stârneşte amintirea unei patimi exact în cutare cazuri şi de ce se stârneşte numai în anumite momente ale privirii la lucrurile externe?

Acesta fiind înţelesul schemei ortodoxe cu privire la stârnirea patimilor, constatăm că în esenţă nu e nici o deosebire între ea şi cea a lui Blondel. Identitatea merge şi mai în amănunte. Dacă momeala sau atacul este primul semnal pe care-l trimite conştiinţei un „rebel răsculat“, însoţirea este faza în care cugetarea îi descoperă „raţiunea“ şi „îndreptăţirea“; şi făurind astfel în favoarea ei argumente, se convinge să treacă, total sau cu anumite rezerve, de partea ei. E faza de investire cu temeiuri raţionale, mai bine-zis, cu false temeiuri raţionale, a poftei trezite, ca pe urmă, în faza consimţirii, să-şi dea şi voinţa adeziunea ei la o mişcare ce şi-a câştigat o investitură din partea raţiunii şi care, prin acest fapt, precum şi cu trecerea fiecărei clipe de la trezirea sau de la apariţia ei în conştiinţă, adică de când zăboveşte raţiunea asupra ei, a crescut tot mai mult în intensitate. De aici urmează că abia prin lipsa de fermitate a raţiunii, mişcarea unei pofte devine păcat. Dacă raţiunea ar fi atât de fermă încât să respingă mişcarea ce apare în conştiinţă din primul moment, dacă nu s-ar lăsa cumpărată sau dusă de pseudo-raţionamente şi n-ar zăbovi nici o clipă asupra ei, mişcarea poftei n-ar deveni patimă. De aceea, Sfinţii Părinţi cer în primul rând o întărire a minţii în poziţia ei18. Desigur că aceasta e şi o lucrare de voinţă. Dar o lucrare de voinţă care se referă la minte şi care se uşurează prin silinţa omului de a se lumina cu privire la rosturile şi la datoriile sale. Lucrarea voluntară ni se înfăţişează într-o strânsă împletire cu cea intelectuală în opera de refacere a omului, după cum, la căderea lui în păcat, au lucrat, în aceeaşi împletire, cauze morale şi intelectuale.

De aceea, opera de redresare a omului trebuie începută cu credinţa, care pe de o parte e chestiune de voinţă, pe de alta se referă la minte, dându-i acesteia o atitudine intelectuală, sau o concepţie care îi oferă argumente contra păcatului. Datoria care, în urma acestui fapt, se impune celui ce vrea să-şi ducă viaţa tot înainte spre desăvârşire este să vegheze tot timpul asupra gândurilor ce apar în câmpul conştiinţei, ca să fie eliminat de la prima apariţie gândul oricărei patimi. Paza minţii, atenţia şi rezistenţa trează şi statornică împotriva gândurilor sunt recomandările necontenite ale dascălilor duhovniceşti pentru cel ce nu vrea să cadă pradă patimilor. S-ar părea că aceasta înseamnă a ne ţine cursul vieţii pe un drum rigid, îngustat, care face cu neputinţă orice îmbogăţire a ei. Dar, de fapt, înseamnă a ţine mintea scufundată, plină de iubire, în infinitul dumnezeiesc, care o îmbogăţeşte cu înţelesuri curate mereu noi.

Ceea ce continuu se respinge în asceză nu sunt noile avânturi şi inspiraţii de ordin spiritual, ci tendinţele exagerate ale poftelor simţuale, care, departe de a aduce o îmbogăţire a spiritului, îl îngustează, îl leagă infinit de lucruri finite, îl împiedică în tendinţele de lărgire a înţelegerii lui. Ceea ce se înlătură mereu sunt bolovanii care sunt aruncaţi în calea unui râu ce înaintează, lărgindu-se. Vieţii trupului i se încuviinţează satisfacerea trebuinţelor strict necesare. Dar nici un considerent cu adevărat raţional nu poate pleda pentru înlăturarea oricărui baraj din calea poftelor ce se îndreaptă năvalnic spre uliţe înfundate şi înguste.


* Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, „Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe“, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002, pp. 112-119


note

1 Sfântul Marcu Ascetul, „Despre cei ce-şi închipuie că se îndreaptă din fapte“, cap. 88, Filoc. rom. I, p. 260; Filoc. gr. ed. 3, vol. I, p. 115: „Când diavolul vede că mintea s-a rugat din inimă, aduce ispite mari şi răutăcios uneltite“.

2 Idem, „Despre legea duhovnicească“, cap. 179, Filoc. rom. I, p. 246; Filoc. gr. cit., p. 107: „Când vezi poftele ce zac înăuntru că se mişcă cu putere şi cheamă mintea la vreo patimă, cunoaşte că mintea s-a ocupat mai înainte cu acestea şi le-a adus la faptă şi le-a aşezat în inimă“.

3 Sfântul Marcu Ascetul spune: „momeala este mişcarea fără imagine a inimii“, „Despre legea duhovnicească“, cap. 140, Filoc. rom. p. 143; Filoc. gr. cit. p. 104. Sfântul Ioan Damaschin o caracterizează astfel: „o simplă atragere aminte din partea Satanei asupra unui lucru, de pildă: Fă aceasta, sau aceea, cum a făcut cu Domnul: Zi ca pietrele acestea să se facă pâini“, Filoc. gr. ed. II, vol. I, p. 344.

4 Sfântul Isihie Sinaitul, „Cuvânt despre trezvie şi virtute“, Filoc. gr., ed. II, vol. I, p. 87.

5 Sfântul Ioan Damaschin, Cuvânt minunat şi de suflet folositor, Filoc. gr., ed. II, vol. I, p. 344.

6 Sfântul Isihie Sinaitul, op. cit.

7 Ibidem.

8 Sfântul Marcu Ascetul, „Despre legea duhovnicească“, cap. 141, Filoc. gr. ed. 3, vol. I, p. 104: „Acolo unde se ivesc imagini în gând, s-a produs consimţirea. Căci mişcarea fără imagini este un act nevinovat“.

9 Idem, „Despre Botez“, Filoc. rom. I, p. 307: „Momeala nu e nici păcat, nici dreptate, ci dovada libertăţii voii. De aceea s-a şi îngăduit să se arunce momeala în noi, ca pe cei ce se apleacă spre împlinirea poruncii să-i încununeze ca pe unii ce sunt credincioşi, iar pe cei ce înclină spre plăcere să-i osândească, ca pe unii ce sunt necredincioşi“.

10 Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., 1. c.

11 Diadoh al Foticeii, Filoc. rom. I, p. 375; Filoc. gr. ed. 3, vol. I, p. 262-263.

12 Idem, Filoc. rom. I, p. 387-379; Filoc. gr. cit. p. 262.

13 Idem, cap. 76, Filoc. rom. I, p. 373.

14 Sfântul Ioan Scărarul, „Scara“, P.G. 88, 868 C.

15 Vladimir Lossky, Essai sur la Théologie mystique de l'Eglise d'Orient, Paris, Aubier, 1944, p. 125: „Ils sont des pensées ou des images qui montrent des régions inférieures de lââme, du subconscient“. Şi Lossky trimite în această problemă la o carte pe care am fi dorit să o avem: „Pour l'analyse détaillée de ces termes voir l'ouvrage de Zarin, Fondements de l'ascétique orthodoxe, Saint Petersburg, 1902.

16 Sfântul Evagrie spune: „Trebuie să ne întrebăm: oare ideea stârneşte patimile, sau patimile, ideea? Unii sunt de părere că prima, alţii, că a doua. Dar patimile se stârnesc de simţuri. Când însă sunt de faţă iubirea şi înfrânarea, nu se va mişca patima, iar când nu sunt de faţă, se va mişca“. „Iubirea e frâu mâniei“ (Cap. 4 din Capete practice, P. G. 40, 1224).

17 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cap. de car. I, 84; P.G., 90, 980: „Mai întâi amintirea aduce în minte un gând simplu. Zăbovind, acesta stârneşte patima. Dacă nu e înlăturat, acesta înconvoaie mintea la consimţire. Iar aceasta producându-se, vine în sfârşit la păcatul cu fapta“. Şi aici avem patru trepte: gândul simplu (momeala), patima stârnită, consimţirea, fapta. S-ar părea că gândul simplu (momeala, atacul) nu e altceva decât trezirea patimii în subconştient; nu vine din altă parte. În realitate, gândul e trimis de patima stârnită. Dar patima încă nu a pătruns în conştiinţă cu vehemenţă. De aceea, încă nu e patimă pentru conştiinţă.

18 Sfântul Evagrie cere o fixare a minţii, ca să nu mai hoinărească. Hoinăreala o face uşor de alunecat, uşor de momit de către orice argument. „Mintea ce rătăceşte încoace şi încolo e făcută fermă prin citire, priveghere şi rugăciune; pofta aprinsă e veştejită prin foame, osteneală şi însingurare; iar mânia e domolită de psalmodiere, îndelungă răbdare şi milă.“ (Cap. 6 din Capete practice, P.G. 40, 1224).